Rădăcini. Pentru suflet…

Rădăcini. Pentru suflet…

Romulus Vulcănescu

(n. 23 februarie 1912, București – d. 10 septembrie 1999) a fost un etnolog și scriitor român, membru de onoare (1993) al Academiei Române.

A investigat arhetipurile romanesti si religiile lumii, dar si radacinile si etnologia altor popoare.

Sub îndrumarea lui D. Gusti, îşi ia doctoratul în etnologie-sociologie a culturii în 1944 (validat în 1947), cu teza Troiţa, o problemă de mitologie română, din care va publica prima parte, Coloana cerului, în 1972.

Va fi cercetător (din 1958) şi şef de sector la Institutul de Arheologie din Bucureşti, cercetător şi şef de sector la Institutul de Istoria Artei (din 1960), cercetător şi şef al Secţiei etnografice (din 1967) la Institutul de Etnografie şi Folclor, ale Academiei Române. Face parte din Istituto Internazionale di Sociologia (Roma, 1965), Union Internationale des Sciences Anthropologiques et Ethnologiques (1967), The Folklore Society (Londra, 1972), Association Internationale d’Etudes des Civilisations Mediterraneennes (1973) etc., e ales în 1993 membru de onoare al Academiei Române.

A fost între redactori la „Trimestrial de mitologie şi estetică” (1931), „Gongul” (1941), „Symposion” (1943-1944), „Cercetări folklorice” (1947), „Etimologica”. Publică, de asemenea, în „Dacia”, „Porunca vremii”, „Buna-Vestire”, „Suflet nou”, „îndreptar”, „Presa Olteniei”, „Ramuri”, „Studii şi cercetări de istoria artei”, „Revista de etnografie şi folclor”, „Revue historique du Sud-Est Europeen” etc., uneori semnând cu iniţiale sau Vulca, Vulcan, V. Petre şi Petre V. În 1981 a fost distins cu premiul „Simion Bărnuţiu” al Academiei Române.

Vulcănescu a elaborat lucrări de antropologie culturală şi socială, sociologia şi filosofia culturii, mitologie, etnografie. O secţiune însemnată a operei sale o constituie studiile de mitologie, autorul numărându-se printre cercetătorii care au făcut pasul important de la mitografie (acea „fază […] lungă de tatonări şi explorări mitologice”, ilustrată, între alţii, de Tudor Pamfile) la mitologie. El opinează că „în fond mitologia este sarea oricărei culturi, expresia creaţiei majore a tuturor experienţelor transculturale. Nu poţi cunoaşte capacitatea de creaţie spirituală a unei comunităţi etnice sau naţionale fără să-i cunoşti concepţia mitică, istoria particulară a viziunii sale seculare despre destinul omului în cosmos, valenţele condiţiei creatoare în ecosistemul din care face parte, aspiraţiile etice în contextul spiritual al umanităţii”.

Principala sa scriere în acest domeniu este Mitologie română (1985), rezultat al unor cercetări desfăşurate aproape cinci decenii. Lucrare căreia i-a consacrat anii „cei mai grei, dar cei mai fecunzi din viaţa” sa, Mitologie română a fost elaborată iniţial în trei variante, „deosebite structural şi ideativ”, fiecare deschizând alte perspective şi solicitând alte soluţii. În varianta finală, mitologia românească nu este văzută ca una creştină, arhaică (daco-romană), nici ca o mitologie necreştină (tracică sau latină), ci ca „sinteză integratoare a celor două straturi mitologice – dac şi roman – cu zestrea lor şi influenţele mitice alogene, ponderea căzând însă pe structura, viziunea şi tematica remodelate în perioada medievală”.

Cartea urmăreşte să demonstreze capacitatea „de creaţie a românilor în mitologie, una din faţetele cele mai expresive ale spiritualităţii româneşti”, mitologia fiind – susţine Vulcănescu – „prin însăşi dăinuirea ei în timp şi spaţiu un certificat autentic de autohtonitate, continuitate şi originalitate emanat din mediul şi viaţa întregului popor român şi a ramurilor lui istorice, un atestat istoric de creativitate culturală şi originalitate creatoare”. Două sunt însă carenţele: îndepărtarea, uneori chiar trădarea surselor primare (credinţele populare, aşa cum se prezintă ele în lucrări de mare probitate) şi limbajul greoi, adesea obscur.

Fenomenul horal (1944) examinează „realitatea culturală horală”, înţeleasă ca element de permanenţă al culturii române, iar Coloana cerului reconstituie „forma originară şi conţinutul mitologic al unuia dintre cele mai vechi şi mai semnificative monumente ale culturii arhaice româneşti”, care la origine a avut bradul ca arbore cosmic şi este un „produs agropastoral” uranic, ultima lui fază fiind o plăsmuire cultă majoră: Coloana infinită a lui Constantin Brâncuşi. În Măştile populare (1970) Vulcănescu extrage implicaţiile mitologice ale acestor forme de folclor ludic şi propune o nouă clasificare a lor.

” Ştiinţele toate, nu vor dispărea decât prin cataclism. Dacă dispare, trebuie să pui altceva în loc. Ori cultura nu dispare, ea evoluează mereu. De exemplu cultura populară, pe ea s-a grefat şi altoit cultura cultă. Există o veşnică continuitate. ”

” Când subliniem cu atâta apăsare că românii au fost totdeauna creştini, creştinismul venind peste ei ca o întâmplare şi nu ca purtătorul unui mesaj, al unei crize de tip nou, recunoaştem că după ce ne-am creştinat am păstrat moduri ale lumii păgâne’’.
Toate tradiţiile popoarelor merg până la păgânism. Ei bine, asta rămâne, nu poţi să-l elimini cu legea. Ele se alterează cu timpul şi dispar. Dar la noi, nu prea dispar. Asta înseamnă că noi avem o putere spirituală care s-a grefat pe păgânismul românesc şi îl mai ţine în mână cât poate.  ”

„Rezistenta poporului roman se datoreaza tenacitatii sale spirituale”

”Suntem viaţă în devenire,suntem realitate şi mit,Chevalier Trac suntem pulbere mitologică din străfundul istoriei,peste timp.Suntem deopotrivă lemn şi cenuşă ,aspiraţie şi zădărnicie sublimă. ”

sursele informatiilor : aici şi aici

Sssssst…

Sssssst…

Halid Beslic i Legende – Tamburasi

Uneori, lacrimile iau forma cântecului…

şi…  se cântă neplânsuri

risipindu-se-abisuri,

surâzându-se-a zbor…

Sibilla

Dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu!

Dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu!

sursa imaginii : aici

„Am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu”

Interviu cu preotul Ion Petrică

8 mai 2011 – 14.00
De:

ADALBERT GYURIS

Ion PetricăIon Petrică s-a născut la 9 mai 1975. Între 1994-1998 a urmat facultatea de teologie „Universitatea de Vest” din Timişoara, devenind licenţiat în teologie ca preot şi profesor de religie. Între 1999-2003, a fost profesor de religie la liceul „Traian Lalescu” din Reşiţa, apoi, între 1998-2000 a fost diacon la Episcopia Caransebeşului. Din anul 2004 este preot slujitor şi vieţuitor al Mănăstirii Vasiova din Bocşa, din cadrul Episcopiei Caransebeşului.

Cărţi publicate: Meditaţii pentru contemporani, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006; Conceputul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler; o părere şi completare teologică / o abordare speculativă constructivă, Ed. Marineasa, Timişoara, 2008. În luna noiembrie 2008, cartea a fost premiată cu „premiul special al juriului“ la Concursul Naţional de Proză „Liviu Rebreanu“, care a avut loc în judeţul Bistriţa-Năsăud; Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi, Ed. Agnos, Sibiu, 2009.

Părintele Ioanichie, cum este cunoscut în viaţa monahală preotul Petrică, a făcut din mănăstirea „Sfântul Ilie” de la marginea Vasiovei lui Tata Oancea o bucăţică de rai.

– Ion Petrică, de ce ţi-ai ales teologia? De ce preot la mănăstire?

– Deşi am iubit matematica, fizica, chimia, mai precis ştiinţele exacte, am ales, sau mai bine-zis Dumnezeu m-a ales să mă apropii şi să caut cunoaşterea şi chiar mai presus de cunoaştere, adică întâlnirea şi unirea tainică cu Dumnezeu, care se află în teologie. Când spun că se află în teologie, mă gândesc la viaţa în Dumnezeu şi nu la latura ei gnoseologică (ştiinţifică). Evagrie Ponticul, în Filocalia, volumul 1 (traducere, introducere şi note ale marelui teolog român părintele Dumitru Stăniloae), la Cuvânt despre rugăciune, poziţia 60, mărturisea următoarele: „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat: dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog“. Aşadar, am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi cu El prin rugăciune adevărată. Însă nu este aşa de uşor, pentru că aceasta este calea care duce la cea mai mare şi la cea mai importantă comoară pentru om. Adevărata noastră comoară este Dumnezeu şi trăirea împreună cu El.
Am ales să fiu preot la mănăstire, pentru că nu m-am căsătorit şi, în viitor, doresc să îmbrăţişez monahismul în forma sa oficială, adică depunerea voturilor monahale: castitate, ascultare şi sărăcie de bunăvoie. Monahismul răsăritean oferă un alt mod de viaţă, diferit total de modul de viaţă al lumii contemporane. Monahul este o fiinţă eshatologică, adică o fiinţă a veşniciei, care în această viaţă pământească luptă cu Hristos spre a se înveşnici în Hristos. Taină mare este această cale a sfinţeniei!

– Eu sunt catolic, tu eşti ortodox, care este marea deosebire dintre cele două religii?

– La întrebarea aceasta trebuie precizate câteva aspecte. Ortodoxia şi Catolicismul nu sunt două religii. Creştinismul este unul. Diferenţele sunt date pe latură dogmatică, liturgică etc. şi nu cred că este cazul de a începe expunerea unui paralelism între cele două Biserici. Important este un alt aspect: între mine şi tine există o împreună-vieţuire. Aşadar, avem un punct comun: Hristos Domnul. Când sunt/suntem în Hristos, diferenţele confesionale devin probleme secundare. Sigur, este mai greu din punct de vedere dogmatic sau din punct de vedere liturgic. Aceste diferenţe există, însă există şi acea bucurie a iubirii…

Ion Petrică– Există vreo speranţă privind unirea celor două Biserici?

– Acesta este un punct extrem de sensibil, la care răspunsul meu, dacă l-aş da, ar fi ori unul speculativ (înţelegând că voi prelucra sub formă matematică informaţiile pe care le deţin şi voi oferi un rezultat), ori unul total subiectiv (în care expun propria părere). În schimb, pot prezenta înţelegerea asupra Bisericii Creştine pe care am găsit-o de ceva timp în Dicţionarul Evului Mediu Occidental. În această carte este arătată diferenţa dintre „Biserica apostolică“ şi „Biserica imperială“ şi cred că am spus totul. Vom avea o unitate totală a credinţei atunci când ne vom regăsi cu toţii în „Biserica apostolică“ şi nu în cea la nivel doar de instituţie. În Tratatul de sociologie al lui Raymond Boudon, în privinţa creştinismului, se arată foarte clar că procesul de industrializare a lumii (de fapt de la Revoluţia franceză şi până în zilele noastre) a „aruncat“ Biserica spre o formă doar instituţională. Laicizarea în mare parte a statelor din Occident a împins Biserica mai degrabă către o formă instituţională de existenţă, decât către una organică de vieţuire. Biserica era şi trebuie să rămână un organism care are în centru pe Hristos. La un asemenea nivel, în care vorbim de Biserici doar ca instituţii, e foarte greu să gândim unirea celor două şi implicit absorbţia protestantismului şi a neoprotestantismului, ca să ne reîntoarcem la timpul de dinaintea anului 1054, în care creştinismul să fie doar unul singur şi ca formă.

– Ce semnificaţie ar avea acest pas şi când s-ar putea înfăptui?

– Părerile sunt împărţite. Sunt unii care cred că nu ar fi un lucru bun ca acest pas al unirii dintre cele două Biserici să existe cândva, alţii consideră că ar fi necesar pentru o asemenea lume care se desacralizează şi, chiar mai mult, se dezumanizează. Nu aş da un răspuns categoric în această privinţă. Sunt prea multe aspecte de dezbătut şi sigur nu ne-ar ajunge timpul, iar, dacă ar fi să scriu o carte despre acest aspect, nu cred că aş termina-o prea curând. Dar voi pune pe gânduri pe toţi cei ce vor citi acest interviu. În cartea Enciclopedia dezvoltării sociale, coordonată de către profesorul universitar Cătălin Zamfir, la capitolul despre globalizare, punându-se problema dimensiunii socio-culturale a globalizării, în privinţa unificării tuturor religiilor se spune că amalgamul religios ar putea fi realizat doar la nivelul altor religii decât cea creştină. Creştinismul iese din schema de unificare (aş putea spune demonică) pe care au „realizat-o“ la nivel de religii cei ce conduc lumea din umbră. Este foarte importantă, în aceste vremuri, unitatea de credinţă şi mărturisirea lui Hristos la unison de către toţi oamenii care cred în El. Ipotetic vorbind, o unire a creştinismului ar fi extrem de necesară, ca toţi să fim una, aşa cum, de altfel, se ruga şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă e destul de greu. Ţin foarte mult la Ortodoxie, sunt apropiat şi de Biserica Romano-Catolică, însă am văzut şi grupări aşa-zis creştine, în care manifestarea lor pentru Dumnezeu este una care nu se potriveşte deloc cu mărturisirea în duh a Bisericii Ortodoxe în care eu slujesc. De aceea, cred că va fi extrem de greu să facem o predicţie în ceea ce priveşte unirea şi trăirea sub acelaşi acoperământ în creştinism.

– Ce înseamnă scrisul pentru tine ?

– Scrisul pentru mine înseamnă destul de mult. Am publicat până acum trei cărţi care – zic eu – în procentaj maxim mă reprezintă. Nu le-am publicat din dorinţa de a avea un nume, ci efectiv din bucuria de a-L mărturisi pe Hristos şi prin intermediul scrisului. Lucru, de altfel, mărturisit de mine în fiecare cuvânt lămuritor / cuvânt introductiv din fiecare carte a mea. Acum mai bine de zece ani (prin 2000), un domn îmi sugera să scriem o carte împreună şi, de bucurie, am început să visez cu ochii deschişi că voi publica o carte. Bucuria a fost mare prea devreme, deoarece nu s-a realizat acest lucru, chiar dacă eu îmi făcusem tema. La fel s-a întâmplat şi un an mai târziu, când patru persoane trebuia să muncim la o carte legată de învăţământul religios la nivel de liceu, însă şi de această dată mi-am făcut partea, ceilalţi nu, şi nu a mai apărut lucrarea. Acum cinci ani (în ianuarie 2006) mi-a apărut prima carte şi am fost tare bucuros. Cartea, în general, este un moment de bucurie pentru mine. Unii se bucură de o maşină luxoasă, alţii de o vilă, alţii de realizări financiare spectaculoase, eu mă bucur de cărţi şi cu atât mai mult atunci când pot să scriu şi să public despre Hristos.

– Biblia spune să nu ne închinăm la chip cioplit. Din această perspectivă, ce reprezintă icoanele ortodoxe şi statuetele catolice?

– Porunca a II-a din Decalog menţionează acest aspect în Vechiul Testament, la cartea Ieşire 20, 4 şi urm., însă icoana nu este nici chip cioplit, nici idol, ci este o reprezentare care face trimitere la o realitate spirituală. Există trei modalităţi de închinare: adorarea, pe care o atribuim doar lui Dumnezeu întreit ca Persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), preacinstirea, pe care o atribuim doar Maicii Domnului şi cinstirea, prin care îi venerăm pe semenii noştri care s-au desăvârşit în Hristos. Dacă stau bine să mă gândesc, nu ar fi corect să spun că mă închin icoanelor, ci îl cinstesc pe sfântul N, sărutându-i chipul zugrăvit în icoană. Aceasta este înţelegerea profundă atunci când rostim expresia „ne închinăm icoanelor“. Icoana este un obiect de cult, dar nu ne folosim de ea ca un simplu „instrument de lucru“, ci ea face o trimitere reală către lumea lui Dumnezeu. Ea este fereastra care ne face să fim în comuniune cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Sigur, există şi alte mijloace de întâlnire şi de unire cu Dumnezeu, cum e spre exemplu rugăciunea, însă, vorbind despre icoană, pot face o astfel de precizare fără a reduce experierea lui Dumnezeu doar la o reprezentare. În prima mea carte, Meditaţii pentru contemporani, am două articole despre icoană, unul l-am formulat folosind un limbaj dogmatic, iar celălalt folosind un limbaj catehetic care e mai accesibil omului de rând. Îmi aduc aminte că am tratat şi momentul apărut în veacul al VIII-lea al primului mileniu creştin cu privire la icoană. Considerată a fi un idol, icoana a fost scoasă din biserică de cei ce au căzut într-o asemenea erezie. Lucrurile sunt mult mai profunde şi toate pleacă de la prima erezie, arianismul (combătut în anul 325 la primul Sinod ecumenic), prin care s-a „atacat“ dumnezeirea Fiului, deofiinţimea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, dar aici dezbaterile sunt mult mai profunde şi nu intru în amănunte. Perioada legată de combaterea icoanei poartă numele de iconoclasm. Încercarea a fost mare şi a ţinut mult: o formă de iconoclasm există şi-n zilele noastre, chiar dacă la sinodul din 787 s-a stabilit adevărata învăţătură despre icoană. Aici s-a arătat rolul ei multiplu, şi anume:
– cel estetic – acela de a împodobi biserica şi de a crea un cadru anume pentru rugăciune; deşi părinţii spun că în rugăciune să nu-ţi imaginezi nimic, totuşi trebuie spus că imaginea bună şi sfântă este sădită de Dumnezeu în om şi ea ne este necesară alături de celelalte puteri ale sufletului, cum sunt: simţurile, opinia, înţelegerea, raţiunea. Aşadar imaginaţia nu trebuie înlăturată, ci trebuie curăţită, deoarece prin ea – după cum zice Părintele Stăniloae – avem puterea de a crea, asemănându-ne Creatorului nostru;
– cel pedagogic – acela de a cunoaşte Sfânta Scriptură, învăţătura Bisericii, istoria Bisericii, vieţile sfinţilor;
– cel latreutic – de a însoţi cultul Bisericii, de a-L avea pe Hristos în chip văzut alături de noi, de a o avea pe Maica Domnului, pe sfinţi;
– cel haric – de a mijloci harul divin.

Va trebui să facem diferenţierea între o icoană şi un tablou religios. Icoana, în Biserica Ortodoxă, ia naştere în urma rugăciunii, a nevoinţei şi a stării interioare profunde a pictorului în relaţia cu Dumnezeu. Există rânduieli care trebuie respectate la pictarea unei icoane. Modelul icoanei este prestabilit, trebuie să fie modelul bizantin, în care chipul nu este unul realist, ci este unul transfigurat de nevoinţă, de sfinţenie, de lumină divină etc. Eu când mă închin – spre exemplu – icoanei lui Hristos, nu mă interesează icoana ca obiect, ci, sărutând picioarele Domnului din icoană, sărut picioarele lui Hristos din veşnicie, Cel ce poartă în veşnicie trup prin înomenire, dar transfigurat după înviere. Aşadar, eu nu sărut imagini ireale, fără corespondent în realitate, ci în virtutea dumnezeirii Fiului, pot trece în duh din lumea mea în lumea Domnului şi, sărutând picioarele Lui sfinte din icoana Sa, sărut în chip real picioarele Domnului meu, pentru că Dumnezeu mă poate face contemporan praznicului împărătesc pe care-l sărbătoresc indiferent care este el.

Voi încheia răspunsul la această întrebare, lăsându-l pe Sfântul Ioan Damaschin, un luptător împotriva iconoclasmului, dar şi un sfânt iubitor al Icoanei icoanelor, să ne mărturisească despre sfinţita icoană: „Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui s-a făcut om, cu adevărat pentru mântuirea noastră – şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real – a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut între oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre aducere aminte de El”. Acelaşi lucru ni-l dezvăluie şi o cântare bisericească: „Negrăită şi dumnezeiască este rânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui, căci Chipul cel nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinoasă arată întruparea Ta. Pentru aceasta icoana Ta o cinstim sărutându-o”.

– Eşti şi profesor de religie, ce este de făcut ca tinerii să-şi îndrepte paşii mai mult spre biserică?

– Nu mai sunt profesor de religie! Am fost, dar nu profesor de religie titular, ci eram încadrat la plata cu ora. Aceasta se întâmpla în perioada anilor 1999-2003. Mi-a prins bine întâlnirea cu elevii de liceu, mai ales că cei ce conduceau liceul din Reşiţa, unde predam, îmi dădeau la început de an şcolar doar clasele a XI-a şi a XII-a. Subiectele pe care le-am dezbătut la ore erau interesante: tot felul de preocupări legate de evoluţia ştiinţei, de relaţia ştiinţă-religie etc. Mai rar întâlneam tineri care se rugau, care deprinseseră din familie modul de viaţă creştin: rugăciunea, postul, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, duhovnicul etc. Ca tinerii să se apropie din ce în ce mai mult de biserică, ar fi necesar să schimb modul de viaţă al societăţii moderne. Deşi mă folosesc de foarte multe lucruri pe care societatea modernă le promovează, totuşi sunt valori în societatea tradiţionalistă care nu pot fi înlocuite niciodată.

În primul rând, cred că tinerilor trebuie să li se ofere accesul şi la alte informaţii decât cele prezentate azi de mass-media. Ei trebuie să ajungă să cunoască Biserica şi în profunzimea ei, nu doar la nivel informaţional, ci experimental. Îmi aduc aminte că la o oră de religie, întristat că elevii mei cunoşteau doar nume ale artiştilor, ale sportivilor, ale maneliştilor etc., le-am prezentat pe marele Pavel Florenski – preot rus, matematician, fizician, filozof etc., care era catalogat drept „da Vinci“ al ruşilor. A murit în închisorile comuniste, după ce a fost ridicat de la domiciliu de către NKVD, strămoşul KGB-ului. Tinerii elevi, auzind de el, au fost profund mişcaţi şi m-au întrebat: „Dar noi de ce nu am ştiut de el?“. Şi pe seama acestei întrebări se pot spune multe. Am destulă experienţă ca să propun tot felul de lucruri folositoare pentru atragerea tinerilor la Biserică şi la unirea lor cu Hristos: promovarea unor proiecte de către Biserică în care să fie implicaţi tinerii; realizarea convenţiilor de colaborare între/dintre Biserică, şcoală, ONG-uri etc. Apropierea tinerilor de Biserică într-un mod masiv se va face atunci când noi, slujitorii, vom deveni modele de viaţă în Hristos. Harul lucrează în viaţa unui sfânt, iar liniştirea lui în Hristos, slujirea lui, tot ceea ce face el se transferă comunităţii / comunităţilor şi implicit tinerilor. În varianta aceasta cred mai mult.

Ion Petrică– Cei ce nu cred în Dumnezeu se pot prăbuşi în absurd?

– Trăim vremuri grele. Întotdeauna, orice perioadă a istoriei a avut greutăţile ei, însă acum, când cu toţii credem că trăim într-o lume emancipată (progresul ştiinţific, lejeritatea comunicării şi a mobilităţii locului de muncă), îmi pun multe semne de întrebare. Ateismul e la modă. Multe state occidentale sunt laicizate, iar oamenii din aceste ţări, dacă nu sunt atei declaraţi, sunt cel puţin indiferenţi din punct de vedere religios. Nu ştiu dacă ateii se prăbuşesc în absurd, însă absurditatea, adică ateismul, poate fi o normalitate într-o societate laicizată, în care creştinismul se regăseşte, ca trăire în adevărul dumnezeiesc, la tot mai puţini oameni. Unul din capitolele foarte importante ale sociologiei îl reprezintă devianţa. Odată cu Reforma lui Luther din 1517, are loc naşterea protestantismului. Acest fenomen, la începutul său, era socotit o devianţă. Ulterior, peste veacuri, pentru un sociolog care studiază fenomenul religios, protestantismul – datorită extinderii lui – nu mai este socotit o devianţă, ci o normalitate în societate. Ceea ce mă frământă este tocmai acest proces şi anume, ateismul ca o devianţă, iar apoi ateismul ca o normalitate. Nădăjduiesc că Dumnezeu nu ne va lăsa într-o asemenea nesimţire faţă de cele duhovniceşti şi faţă de viaţa în Dumnezeu. În România, potrivit recensământului din 2002, ateismul este cuprins alături de celelalte religii în afară de creştinism, însumând un procent de aproximativ 1,1%.

– Omul îşi poate alege singur destinul sau este predestinat încă de la naştere?

– Mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „destin“, cu atât mai mult cuvântul „predestinaţie“. Despre „predestinaţie“ vorbesc foarte mult cultele protestante. Tot omul este chemat de a se mântui în Hristos. Preferenţialitatea nu este un atribut al lui Dumnezeu. Sigur, o alegere există, dar aceasta este legată de neam şi de felul în care un neam se desăvârşeşte în urmaţii lui pentru că aceştia se sfinţesc în Hristos şi prin Hristos. Avem în Sfânta Scriptură genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos (vezi Evanghelia după Matei şi după Luca). Avem alegerea Maicii Domnului, avem şi alegerea Sfântului Ioan Botezătorul etc. Părintele Nicolae Steinhardt vorbea în cartea lui „Dăruind vei dobândi” tot de o alegere, dar nu de predestinaţie. Spre exemplu, părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, de asemenea părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta, s-au rugat ca Dumnezeu să le dăruiască prunci, şi le-a dăruit. Aceşti prunci născuţi cu şi în rugăciune, post, nevoinţă au primit anumite daruri. Aici vorbim de rânduieli profetice, nu de predestinaţie. Sunt două lucruri diferite. Omul poate să-şi aleagă singur destinaţia, scopul, finalitatea în această viaţă. Este liber să o facă. Este liber să trăiască cu Hristos sau să aleagă să trăiască fără Hristos. Însă în aceste situaţii, poate să trăiască veşnic, sau să moară veşnic.

– Ce trebuie să ştim şi mai ales să facem în fiecare zi pentru a ne apropia de Bunul Dumnezeu?

– Să iubim: pe Dumnezeu, pe oameni, animalele, natura etc. Un părinte a fost întrebat de un ucenic când vine sfârşitul lumii. La care părintele i-a răspuns că sfârşitul lumii vine atunci când nu va mai exista cărare de la semen la semen, adică atunci când nu va mai fi dragoste între oameni. Asta trebuie să facem în fiecare zi: să-L iubim pe Dumnezeu, pe semen, creaţia întreagă. Desăvârşirea în iubire sfântă este lucrul bine plăcut lui Dumnezeu.

– Dragă părinte Ionică, mă bucur că am reuşit să realizez acest interviu de mare sensibilitate şi îţi mulţumesc că te am printre prietenii mei, destul de puţini de altfel.

sursa: Argument

sursa imaginii : aici

Mănăstirea Sfântul Ilie de la Izvor, Bocşa, Caraş-Severin:
Hram: „Sfântul Ilie de la Izvor” (20 iulie)
Adresa: Oraşul Bocşa, str. Dognecei nr.27, jud.Caraş-Severin, cod 325300
Numărul de vieţuitori: 12 (viaţă de obşte)
Acces rutier: pe şoseaua Reşiţa– Bocşa- Timişoara (25 km de Reşiţa)
Acces feroviar: pe ruta Reşiţa – Timişoara (cu coborâre la Bocşa-Vasiova)
Posibilităţi de cazare: Maxim 10 persoane.
Stareţă: Monahia Varvara Săntiuan
Telefon: 0740.892.982

” Praznicul Izvorul Tămăduirii reprezintă pentru Episcopia Caransebeşului o sărbătoare, în primul rând pentru viaţa monahală cărăşană, dar şi pentru misiunea Bisericii în Eparhie. Toate acestea, pentru că în Eparhia Caransebeşului, două mănăstiri şi un Aşezământ medical-creştin, îşi serbează hramul.

Cu toate acestea, prilej de pelerinaj este în fiecare an, la mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor Bocşa Vasiova, care are al doilea praznic de ocrotire, sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, sărbătoare care adună în tinda mănăstirii în fiecare vineri luminată sute de credincioşi din zonă şi nu numai.

Obiceiul de a săvârşi sfinţirea apei celei mari la izvorul mănăstiri, care dăruieşte numele aşezământului monahal „Sf. Ilie de la Izvor” este găsit în jurul anului 1865, când la acest izvor s-a tămăduit un miner din localitatea minieră vecină Ocna de Fier. De atunci tradiţia confirmă că mulţi pelerini care s-au închinat cu credinţă la sfânta mănăstire şi au gustat din apa izvorului mănăstirii s-au tămăduit de boli şi neputinţe. ( … )

Cuvântul de binecuvântare din partea Preasfinţitului Părinte Episcop Lucian. „Întrucât am venit cu binecuvântarea Chiriarhului nostru, dorim să vă transmitem dragostea şi purtarea de grijă a Preasfinţiei Sale, care din pricini binecuvântate nu a putut fi în mijlocul obştii monahale şi a credincioşilor, însă poartă în rugăciune această mănăstire, care îşi are vechimea şi ocrotitorii asemenea cu mănăstirea de metanie a Preasfinţiei Sale. Ţinem aşadar să felicităm obştea monahală pentru eforturile administrative intreprinse în ultima perioadă, care au înfrumuseţat, renovat şi consolidat ansamblul monahal, precum şi pentru efortul misionar pe care mănăstirea îl face pentru oraşul Bocşa, şi nu în ultimul rând pentru dragostea pe care părintele duhovnic Ion Petrică o are pentru copiii instituţionalizaţi de la Direcţia Generală de Protecţe a Copilului Caraş-Severin, unde sfinţia sa îşi întregeşte menirea misionară” a mai spus părintele Casian Ruşeţ. ”

sursa : Episcopia Caransebeşului

licăre…

licăre…

 

licăre…

mi-e primăvara rană şi mă doare… îmi sângerează şoapte şi mă frânge poesia din culoare…

… mă doare primăvara… taina-i oare, ori numai zvâcnetul din muguri,  templul ploilor de soare ?!…

îmi dor necurse lacrimi şi cuvinte nerostite… pe tâmpla de magnolii îmi aşez tristeţi şi… mă zâmbesc cuminte…

adorm. visez revolta ce se-nalţă-n mine… am dreptul să iubesc, tresar… să cred în tine… vezi, mai există licăre… de luare-aminte…


licăre – Sibilla

* Nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi? *

Octavian Paler – Scrisori imaginare

*******

* … şi de mă-nalţ în mine cântec de magnolie aripă,

e pentru că-ţi respir surâsul de migdal cu frică…

dar dacă m-aş zminti-n povestea lumei, o furnică,

ştiu că-mi eşti rouă şi  acel * ceva * ce mă ridică… *

licăre… – Sibilla



Singurătatea, află de la mine, n-o umple lumea, ci o singură fiinţă. Una care te poate ridica sau nimici. – Paler

Să mă tem oare de dragoste mai mult decât de moarte?… – Octavian Paler

şi-am zâmbit… am zâmbit acum, când am descoperit că şi eu,  eu sunt… :

Sunt dintre cei care au cerut tăcerii să strige şi durerii să spere. ( Paler )

…….


de departe…

de departe…


Mozart ‘s Greatest Violin Piece…

ştii…  dacă gândurile-n pumni le frâng,

de paşii de odinioară nu-i mai plâng,

se cheamă că mai dor viori şi încă…

nu-i nimeni să aline zvâcnetul din stâncă…

Vezi tu… îţi scriu din nou… N-am încetat s-o fac şi nici n-o fi vreodată. Mai dor viori şi încă zâmbetu-ţi mi-e daltă…

Sibilla

Jare moje – Alina…

Jare moje – Alina…

Jelena Tomasevic (accapela) – Jare moje

Fiecare miracol este o demonstrare a faptului că iubirea e mai puternică decât frica.

Adevăratele miracole nu trebuie să le vezi, ci să le simţi. Şi în orice creştin se întâmplă un miracol atunci când, apropiindu-se de ceilalţi prin dragoste, simte cum se aproprie de Dumnezeu.

Alina

 

Fetita mea are nevoie de ajutor!

O privesc neputincioasa.O strang in brate si plang.Ma priveste cumva diferit.Nu stie ce sunt lacrimile si nici durerea.Are doar un an si o luna!Cu toate astea,se citeste un fel de nedumerire pe fata ei.Ceva s-a schimbat cu mama care pana acum doar zambea…

Alina s-a nascut intr-o zi sfanta.7 Ianuarie 2010.Stiam ca se va naste cu sindrom Down insa asta nu conta.A naste un copil este un dar si de el nu trebuie sa ne ferim chiar daca ni se pare ca sta in puterea noastra sa decidem. Exista oameni in lumea asta care traiesc si se bucura ca orice alti parinti, dedicandu-si viata copiilor lor nascuti cu boli grave.
E un fel de iubire speciala, inaltatoare, e acea iubire care iti pune aripi de inger.
Am refuzat sa fac amniocenteza pentru ca stiam ca nu sunt capabila sa omor un copil.A face un avort dupa amniocenteza inseamna practic a naste iar pentru mine trauma ar fi fost enorma si ar fi lasat urme pe viata.
Avem dreptul sa decidem;sa decidem daca suntem in stare sau nu sa primim aceasta mareata misiune.
La nastere a primit scor apgar 9 iar in urma ecografiei ni s-a spus ca sunt ceva probleme la inimioara (FORAMEN OVALE PERMEABIL CU FLUX STANGA-DREAPTA la nivelul canalului arterial) ceea ce nu insemna nimic grav.
La controlul de o luna ni s-a spus sa o monitorizam din 3 in 3 luni
ecografic.
La controlul de la 4 luni si la cel de 7 luni se observa inca acel flux
stanga-dreapta insa ni s-a spus sa revenim cand implineste un an pentru ca
se pare ca s-a mai micsorat si s-ar inchide spontan.
In urma cu o luna am fost din nou la control asa cum am fost programati
,insa se pare ca problema s-a agravat si a aparut un defect septal ventricular .Domnul doctor ne-a trimis sa facem un control in alta parte,recomandand Targu-Mures sau Bucuresti.Am ales Bucurestiul ptr ca era mai aproape de noi.La control ni s-a spus ca este vorba despre un DSV de tip admisie de 12 mm si DSA de tip ostium secundum cu debit de sunt mic.Asadar necesita corectie chirurgicala.Am mai cerut si o a doua parere la Fundeni.Ne-a confirmat diagnosticul.DSV-ul este de 14 mm cu sunt stanga-dreapta,inelat,DSA-ul este mic si mai are si hipertensiune pulmonara usoara.Ni s-a mai spus ca operatia trebuia facuta de la 6 luni.
Mai conteaza pentru cineva ca un medic NU A VAZUT LA TIMP CEVA CE ERA EVIDENT? Poate ca a fost grabit,poate are si el problemele lui,poate ca…dar ce mai conteaza acum?!
Ce ne dorim cel mai mult este ca ea sa fie bine.
Am cerut ajutorul la Targu Mures si ni s-a raspuns respectuos ca lista de asteptare pentru operatie este prea lunga si nu ne pot spune o data la care s-ar putea realiza interventia chirurgicala.Ne recomanda sa ne adresam unui alt centru de boli cardiovasculare.
Am cerut ajutorul unei clinici din Germania unde este director un roman.D-l doctor Eugen Sandica.A salvat multi copii pana acum.Speram intr-o minune.Am fost programati peste o luna.Pe 25 Martie asadar,trebuie sa ajungem acolo.Speram sa reusim sa accesam formularul E112.Speram ca pana la acea data sa facem totul pentru acest inger minunat care ne lumineaza viata.
Pentru ea si pentru alti copii ca ea,am infiintat o asociatie.Se numeste:
ASOCIATIA ALINA-MARIA-GO-BIG
CIF: 27259695
Ne puteti scrie la urmatoarea adresa de mail:
contact@alinamaria.ro
Pentru cei care vor sa ne ajute contul in RON este:
RO05 BRDE 030S V938 4920 0300

Va multumim din suflet!

PS:Pentru cei interesati pot pune la dispozitie toate documentele.
Atasez initial scrisoarea medicala de la Fundeni:

* Copilăria este locul unde Dumnezeu poate fi substituit c-un simplu surâs. *

Inger, ingerasul meu
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Intotdeauna fii cu mine
si ma-nvata sa fac bine.

Eu sunt mic,
Tu fa-ma mare!
Eu sunt slab,
Tu fa-ma tare!
In tot locul ma-nsoteste
si de rele ma fereste!

Amin!

Malo po malo, nekad ni malo …

Malo po malo, nekad ni malo …

Tozovac – malo po malo:

Nedaj da te u zivotu muci
ono sto je proslo
cega vise nema
makar da je i najveca sreca
ili ljuta rana
tuga proslih dana

Ref. 2x
Malo po malo
nekad ni malo
uzmi od zivota
sta je ostalo

Pusti srce, neka se veseli
neka zadnju casu
sa nekim podeli
nek’ se peva, nek’ se vino pije
u ovom zivotu nista vecno nije

Ref. 2x

Nu lăsa problemele,  ce-a trecut, ce nu mai e, rănile şi durerile trecutului … să devină furie, în viaţa ta… Încetul cu încetul, uneori nu uşor,  ia de la viaţă, altceva… Inima ta să fie fericită o ultimă clipă… ia-i alături ( pe lăutari ), lasă-i să cânte,  să bea vin, căci… nimic din viaţa aceasta nu e veşnic…

Amintirile sunt o muzică ce ne vine de undeva dincolo de orizont. ( Garabet Ibrăileanu )

Aminirile sunt produse fragile, dar puternice, referitoare la ceea ce ne amintim din trecut, ceea ce credem despre prezent şi ceea ce ne imaginăm despre viitor. ( Daniel Schacter )