Si-am mosit ! Moasa lui Ivan Cocar – Lescovita, 11 mai 2013

Si-am mosit ! Moasa lui Ivan Cocar – Lescovita, 11 mai 2013

11

943268_10151584545817070_70408317_n

270840_10151584551067070_372122582_n

22

946515_10151584588877070_410925066_n

33

970549_10151584601892070_786479206_n

943331_10151584610547070_1265783861_n

44

163528_10151584631517070_1218688123_n

55

66

77

88

401962_10151584645067070_1844496107_n

601948_10151584654302070_564675158_n

971255_10151584717832070_862752536_n

970797_10151584719067070_1262911789_n

309923_10151584653822070_352173433_n

945281_10151584758887070_1811747407_n

969618_10151584710632070_1193219996_n

De la cavalerul trac la sângiorzul românesc

sursa : aici

De la cavalerul trac la sângiorzul românesc

Anul vechi pastoral era structurat pe două anotimpuri: iarna, patronată de lup, personificare a întunericului şi frigului, şi vara, patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii. Între cele două divinităţi zoomorfe, Lupul şi Calul, şi aştrii care măsoară timpul oamenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul este asociat cu astrul lunar, căruia îi cântă noaptea urlând, calul cu astrul solar pe care îl ajută zilnic să urce pe bolta cerului de la răsărit până la zenit. Cu excepţia măgarului, vietatea cal nu are la latitudinea geografică a României un alt concurent al cărui orologiu biologic să se apropie atât de mult, prin ritmicitatea şi durata ciclului de reproducţie, de lungimea anului tropic. Pentru a se orienta în timp, omul preistoric, lipsit de aparate de măsurare a acestuia, folosea orologiile astronomice şi biologice oferite direct de natură. Un astfel de orologiu a fost fătatul mânjilor în preajma echinocţiului de primăvară, fenomen astronomic celebrat ca An Nou de multe popoare ale lumii vechi. Dacă în calendarul popular sărbătorile şi obiceiurile dedicate lupului (Filipii, Noaptea Strigoilor, Sânpetrul Lupilor ş.a.) sunt grupate pe timp de iarnă, cele ale calului (Sântoaderul cel Mare, Caii lui Sântoader, Joia Iepelor, Strodul Rusaliilor, Paştele Cailor, Căluşul) sunt concentrate pe timp de vară.

Pe teritoriul României, în Dobrogea, Oltenia și Transilvania au fost descoperite peste 200 de piese arheologice care aparţin cultului Cavalerului Trac, zeu venerat de populaţiile care trăiau în regiunea balcano-carpato-dunăreană în secolele 2-3 d. H.. Cavalerul Trac este reprezentat de un tânăr călăreţ care merge la vânătoare cu calul, la pas sau în galop. Mâna dreaptă este ridicată, în semn de binecuvântare, sau ţine cu ea diferite obiecte cu caracter sacru. Scena sacră în care Cavalerul Trac apare singur sau însoţit de alţi zei (Cybele, Dionysos, Hermes) mai cuprinde ca elemente de peisaj un pom cu un şarpe încolăcit şi un altar. Amintim că în regiunile dunărene aparţinând Daciei, Moesiei şi Dalmaţiei au fost descoperite un număr mare de reliefuri sculptate, fără inscripţii votive, aparţinând geto-dacilor, numite de arheologi Cavaleri Danubieni. Acestea redau o zeiţă încadrată de doi cavaleri care poartă în suliţe balaurul dacic, călcând triumfători duşmanii sub copite.

După aproximativ două milenii, Sângiorzul din calendarul popular păstrează încă amintirea unui zeu precreştin al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat pe criterii etnologice cu Cavalerul Trac. Sfântul creştin Marele Mucenic Gheorghe – numit de ţărani Sângiorz în Transilvania şi Banat, Sfântul Gheorghe în Moldova, Muntenia şi Oltenia – şi Sâmedru (26 octombrie) împart anul în două anotimpuri pastorale: vara între Sângiorz şi Sâmedru; iarna între Sâmedru şi Sângiorz. Cei doi sfinţi poartă la brâu cheile anului, cu care Sângiorz închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie, iar Sâmedru închide vara şi deschide iarna la 26 octombrie. Un sfânt înfrunzeşte codrul, celălalt îl desfrunzeşte. Între ei ar fi fost încheiat un rămăşag pe viaţă şi pe moarte: dacă copacii sunt neînfrunziţi pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângiorz şi invers, dacă pe 26 octombrie codrul este înfrunzit.

mai multe informaţii, la sursă : Ion Ghinoiu, REVISTA CLIPA

sursa : aici

SF. GHEORGHE (Sangiorzul) sau Purtatorul de biruinta

Sangiorzul se sarbatoreste din cele mai vechi timpuri, la o luna dupa echinoctiul de primavara si se spune ca „el tine cheile cerului si sloboade soarele sa urce in tarie ca sa aduca vara”.

Peste vechiul zeu al vegetatiei, Cavalerul Trac (protector al cailor, vitelor cu lapte si holdelor semanate), calendarul ortodox l-a suprapus pe Sf. Gheorghe, sfantul razboinic calare pe un cal alb, care a omorat balaurul ce ameninta lumea. Sarbatoarea in sine reprezinta inceputul verii pastorale, al carui sfarsit il va marca ziua Sfantului Dumitru.
Sarbatorile celor doi sfinti impart anul in doua anotimpuri simetrice – vara pastorala ( 23 aprilie – 26 octombrie) si iarna pastorala ( 26 octombrie – 23 aprilie).

Legenda populara spune ca Dumnezeu a incredintat cheile vremii sfintilor Gheorghe si Dumitru, care de atunci le poarta la brau. Intre cei doi sfinti exista un legamant pe viata si pe moarte: daca padurea nu este infrunzita pe data de 23 aprilie, Samedru il omoara pe Sangiorz. Acelasi lucru se va intampla si cu Samedru daca in ziua de 26 octombrie, Sangiorzul va gasi frunze pe pomi.

O alta legenda ne aminteste ca pe vremea cand Sfantul Gheorghe era om pe pamant, toate apele de baut s-au oprit si nu era decat un singur loc de unde trebuia sa ia apa fiecare familie. Acel loc insa, era pazit de un balaur infricosator, care cerea in schimbul apei cate un suflet. Tot in timpul acela, sosise vremea ca sa dea si imparatul un suflet. El nu avea decat o fata pe care, desi o iubea ca pe lumina ochilor, a gatit-o pentru a i-o trimite balaurului. Dumnezeu, indurandu-se de oameni, l-a trimis pe Gheorghe sa rapuna balaurul. Imparatul, voind sa-l rasplateasca, i-a fagaduit fiica de sotie, dar Sf. Gheorghe a raspuns ca lui nu-i este dat sa se casatoreasca, ci sa-l slujeasca pe Dumnezeu, facand bine pe pamant.

De-atunci, oamenii au inceput sa se stropeasca cu „apa neinceputa” din fantani si izvoare ca sa „dezlege belsugul”, sa puna crengi de rug la porti, sa unga ferestrele, usile, portile si hornul casei cu usturoi, inchinandu-se lui Dumnezeu si Sfantului Gheorghe, ca sa stavileasca astfel intrarea zanelor care bantuie noaptea.

Pentru ca la  Sangiorz incepe al doilea sezon al anului pastoral, in aceasta perioada urca oile la munte si are loc masurisul laptelui. Masurisul laptelui este o traditie complexa, dar minutios organizata, care are loc de secole fara nici o modificare. Fiecare familie din sat isi duce turmele de capre si de oi la o strunga de langa sat, unde pastorii angajati din vreme le mulg. Laptele obtinut este „masurat”, pentru a sti cata branza i se cuvine fiecarei familii in acel sezon.

Multe sunt credintele si superstitiile legate de Sangiorz:
– gunoiul din ziua aceasta se pune la radacina pomilor ca sa rodeasca bine
– cine se spala in dimineata aceste zile cu roua, toata vara va fi sanatos si nu-i vor iesi pete pe obraz
– o piele de sarpe, jupuita de Sf. Gheorghe si purtata noua zile la gat, se crede ca te fereste de friguri
– e bine sa te cantaresti de Sf. Gheorghe, pentru ca atunci nu se mai lipeste de tine nici un farmec
– de Sf. Gheorghe sa nu dai nimic din casa ca-ti dai norocul
– daca in ziua de Sf. Gheorghe va fi roua multa sau ceata, e semn de an bogat
– sprinten iute, harnic si indemanatic la lucru in decursul anului poate fi doar acela care este urzicat in aceasta zi
– fetele seamana busuioc si tin semintele in gura, pentru a creste si a mirosi frumos

Tot acum este vremea potrivita pentru a incheia contracte: „Sf. Gheorghe tocmeste si Sf. Dumitru plateste”, zice taranul referindu-se la vechile tocmeli ce le incheiau in aceasta perioada stapanii stanelor cu ciobanii si vacarii. In Bihor, s-a pastrat traditia ca, in aceasta zi, sa se formeze turmele, sa se desparta mieii de oi si sa se tocmeasca pastorii.

Batranii mai povestesc ca de Sangiorz ard comorile ingropate prin paduri, iar cei care le vad luminand pot merge sa le caute a doua zi.

Pe valea Crisului Repede se obisnuieste ca, de Sangiorz, sa se impodobeasca portile si usile grajdurilor cu crengi cu ghimpi, ca sa alunge strigoii care fura mana laptelui.

Forma cea mai arhaica a sarbatorii o reprezinta Sangiorzul din zona Muntilor Apuseni, unde o ceata de feciori organizeaza un adevarat scenariu al carnavalului de primavara, in care tinerii, imbracati in verdeata, stropesc si ii urzica pe sateni, canta si joaca, in scopul stimularii magice a fortelor creatoare din natura (V. Butura – Cultura spirituala romaneasca).

sursa : AICI