Uz Moravu vetar duva…

Uz Moravu vetar duva…

U Srbiji varos velika 
kroz nju tece reka Morava 
kraj nje smo se, duso, sreli mi 
sreli smo se i zavoleli…

Ref.
Uz Moravu vetar duva
stari ribar tajnu cuva
niko za nas ne mora da zna
ruke mi ka tebi lete
svi jos misle da si dete
al’ na jesen zenicu te ja…

U kafani guzva velika 
a orkestar nasu pesmu zna 
kad zasvira, prozor otvoris
lagano da majku ne budis…

Ref.

*******

Covek zna samo za dubinu i gorcinu nesrece koju je sam doziveo,kao i za tezinu bolesti koju je sam preboleo,ali niko ne zna za nesrece i bolesti koje drugi podnose.Jovan Ducic

‎”Najveca ljudska greska je, pokusati izbaciti iz glave, ono sto ti je u srcu.”

Ljubav je jedina igra koja se igra udvoje u kojoj oboje pobeđuju. ^^ (Eva Gabor)

Reclame

Sssssst…

Sssssst…

Halid Beslic i Legende – Tamburasi

Uneori, lacrimile iau forma cântecului…

şi…  se cântă neplânsuri

risipindu-se-abisuri,

surâzându-se-a zbor…

Sibilla

24 iunie- NASTEREA SF IOAN BOTEZATORUL. DRAGAICA SAU SANZIENELE

sursa : aici

24 iunie- NASTEREA SF IOAN BOTEZATORUL. DRAGAICA SAU SANZIENELE

Sanzienele sunt niste entitati feminine foarte des confundate cu Ielele, acestea fiind de obicei binevoitoare fata de om. Sunt asemanatoare Ielelor, acestea traind in paduri, in vazduh, la marginea raurilor. Zilele in care acestea isi fac cel mai bine simtita prezenta sunt in „Noaptea de Sanziene” sau „Dragaica”. Numele acestora este compus din „Sant – ziene”, „Sant” care inseamna „sfant” si „ziene” care inseamna „zana” sau „zeita”. Superstitiile difera de la zona rurala la alta, iar una dintre ele ne spuna ca acestea „iau glasul Cucului”, unde incepand de pe 24 Iunie, cucul nu mai canta, iar din mila, acestea ii redau uneori glasul o data sau de doua ori, dar dupa 24 Iunie, cine il aude, acela v a stii ca este semn rau si bine ar fi ca nimeni sa nu il auda.

Ultima zi de culegere a florilor de leac fiind in „Ziua de Sanziene”, dupa aceasta florile incep sa isi piarda puterile vindecatoare si de obicei fetele culeg florile de Sanziene in aceasta zi pentru a le folosi in scopuri curative si vindecatoare. In „Noaptea de Sanziene” acestea pot fi vazute dansand in hora in aer deasupra caselor, lanurilor de grau sau porumb, atarna de streasina caselor. Baietii pentru a isi afla aleasa culeg o floare de Sanziene si il pun la geam in afara casei, iar Sanzienele ii aduc acestuia o suvita din parul fetei sau ceva asemanator, iar dimineata daca flacaul nu gaseste nimic se spune ca acela nu se va insura anul respectiv. Sanzienele incurajeaza iubirea dintre doua persoane care se iubesc. In „Noaptea de Sanziene” se spune ca „cerurile se deschid” iar firul care desparte lumea vazuta de cea nevazuta fiind foarte subtire, permitand entitatilor de toate felurile sa patrunda in lumea noastra. In noaptea aceasta comunicarea dintre oameni si spiritele Naturii este la apogeu, putand fi facute lucrari de dragoste, vraji si ritualuri de tot soiul, dar de preferat sa nu, deoarece este o noapte sfanta si trebuie tratata ca atare. Cu o saptamana inainte de Dragaica, eventual doua, este recomandat sa nu se scalde nimeni in rauri si lacuri, deoarece acestea din urma fiind lucruri sacre pentru Sanziene si cine pateaza apa poate suferi foarte mult de pe urma aceasta, si presupun ca ati auzit si voi destule cazuri de inec in aceasta perioada a anului si nu dupa aceasta. Am uitat sa mentionez ca, de multe ori copiii sufera, iar blestemul aruncat de Iele si de Sanziene cade pe copiii oamenilor care defaimeaza aceste lucruri sacre.

Se spune ca dimineata devreme se poate culege roua de pe iarba curata din campurile din zonele rurale, iar aceasta roua fiind foarte buna pentru oamenii care sufera de diferite boli, de poceala, roua culeasa avand scop curativ si de vindecare a bolnavului. Sanzienele, se spune, ca au dansat noaptea in acele locuri salbatice iar acestea lasandu si puterile miraculoase peste tot in jur : in roua, pe iarba si in florile culese de catre femeile sau copii satului; flori precum cele de Sanziana si altele cu diferite scopuri.

www.paranormal.ro

Sfintele. Frumoasele. Fata Padurii

Sanzienele sunt in primul rand flori de camp, galbene-aurii, cu inflorescente marunte, pline de polen aromind puternic a fan si a miere. La cea mai mica atingere, din ele se scutura o ploaie fina de aur, pentru ca sunt florile solstitiului de vara, iubitoare de soare, iar viata lor este scurta, de numai doua-trei saptamani, atata vreme cat astrul zilei se afla in taria lui. Imaginea lor suava le-a facut Doamnele Florilor, Sant-zianele (Sfintele zeite sau zane), poate si pentru ca parfumul lor nu seamana cu al nici unei alte flori si, totusi, il inglobeaza pe al tuturora. Dar in traditia populara, Sanzienele sunt si niste fapturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele, fapturi luminoase de aer, albe, frumoase, binefacatoare. Din cauza acestei denumiri, sunt adesea confundate cu Ielele, Maiastrele sau Vantoasele, care de regula sunt zane rele. Parerile specialistilor, dar si ale taranilor sunt extrem de amestecate cand este vorba despre Sanziene, incat, pana la urma, totul ramane cat se poate de neclar. Ca sunt diferite de Iele este absolut sigur, pentru ca au numai insusiri bune: fuioare de vant usoare in timpul zilei, noaptea se transforma in zane cu parul galben si rochii albe de abur, ce danseaza sub razele lunii (astrul celor nascuti in aceasta zi) prin gradini, mutandu-se de la un loc la altul, cantand pe sus, cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Pentru ca sunt din alta lume si sunt atat de frumoase, „cine le vede nu le crede si cine le-aude nu le raspunde”. Despre ele se stie ca iau glasul cucului, pentru ca incepand de pe 24 iunie, cucul amuteste, pleaca in munte si se transforma in uliu pasaresc, razbunandu-se pe toate celelalte pasari cantatoare. In realitate, ziua exacta cand, cu adevarat, cucul pleaca, pierzandu-si orice speranta de recapatare a glasului, nimeni din lumea oamenilor n-o stie existand si exista o spusa foarte subtila in acest sens: „Atunci va sti femeia gandul barbatului, cand va sti ziua cand pleaca cucul”. Uneori, din mila, Sanzienele ii mai dezleaga limba sa cante o data sau de doua ori si dupa 24 iunie, dar „bine ar fi daca nimeni nu l-ar auzi”, fiindca numai de rau canta atunci, pentru cine-l aude. ( … )

mai multe informaţii : aici

În tradiţia românească se întîlneşte folosirea coroanei sau coroniţei:

coroana

În obiceiurile, credinţele şi folclorul românesc Drăgaica păstrează amintirea Marii Zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iuno – în Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis în Panteonul grec. Drăgaica sau Sînziana, numită în diferite zone etnografice Dardaică, Împărăteasa, Stăpîna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa, ar umbla pe Pămînt sau ar pluti prin aer în ziua solstiţiului de vară şi s-ar desfăta, cîntînd şi dansînd, împreună cu alaiul său nupţial format din zîne fecioare şi fete frumoase, peste cîmpuri şi păduri. În cetele de Drăgaică din sudul Munteniei, fata care joacă rolul zeiţei este îmbrăcată ca o mireasă, cu rochie albă şi cu cununa împletită din flori de sînziene (drăgaică) pe cap, însemn al cununiei. În timpul ceremoniei nupţiale zeiţa bagă bob spicului de grîu şi miros plantelor de leac, vindecă bolile şi suferinţele oamenilor, în special bolile copiilor, apără holdele de grindină, furtuni şi vijelie, urseşte fetele de măritat etc. Dar, cînd i se nesocoteşte ziua, ea stîrneşte vîrtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fără leac si miros. După Dansul Drăgaicei din ziua cînd şi Soarele joacă pe cer la amiază, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: începe să scadă lungimea zilelor şi să sporească nopţile, se usucă rădăcina grîului, paralel cu coacerea bobului în spic, răsare pe cer constelaţia Găinuşei (Cloşca cu Pui), florile îşi pierd din miros şi din puterea tămăduitoare de boală, cucul încetează să mai cînte, apar licuricii în păduri, se întoarce frunza pe ulm, plop şi tei etc. Manifestările cultice de altădată, de cinstire a zeiţei agrare, au devenit ocazii de întîlnire şi cunoaştere a tinerilor în vederea căsătoriei şi, apoi, vestite tîrguri, bîlciuri şi iarmaroace de Drăgaică, Sînziene şi de Fete. Zeiţa agrară la vîrsta fecundităţii şi maternităţii a fost atestată cu numele de Drăgaică în Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei şi cu numele de Sînziană în Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureş şi Bucovina.

mai multe : aici

Sânzâiene-Cosânzene-Zâne Drăguşitului… Amuţitul Cucului…

Sânzâiene-Cosânzene…
Zâne Drăguşitului,
Amuţitul Cucului,
Descântec Pământului,
Aflarea Ursitului…

Sânziene sau drăgaică (partea aeriană înflorită)

Efecte subtile:

  •  îndeamnă la autoexprimare creatoare, la cunoaştere interioară prin evaluarea forţelor proprii şi a experienţelor de viaţă, înalţă pe o nouă treaptă a realizării personale;
  • aduce linişte, curajul de a ne accepta identitatea, putere de introspecţie, analiză şi decizie.

Indicaţii:

  • inerţie, complacere, ataşament, nostalgie;
  • impotenţă, nefrită, retenţie hidrosalină, erupţii ale pielii, reumatism, gută, obezitate, boală coronariană, epilepsie, hipotiroidie, hipertiroidie.

sursa : aici

24 iunie- NASTEREA SF IOAN BOTEZATORUL. DRAGAICA SAU SANZIENELE

Ati auzit ce spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: Asa să lumineze lumina voastră înain-tea neamurilor, ca, văzând oamenii faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Cine a fost o lumină mai mare ca Ioan Botezătorul?

Si ca să aflăm cine a fost el, să întrebăm direct pe Hristos, Mântuitorul lumii, care le spunea atunci ucenicilor Săi si la tot poporul: Ce-ati iesit să vedeti în pustie? Au doară trestie clătinată de vânt? Dar ce-ati iesit să vedeti? Au doară om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce petrec în haine scumpe si în desfătare, sunt în casele regilor? Dar ce ati iesit să vedeti? Au doară prooroc? Si apoi le explică: „Dacă ati iesit pentru aceasta, să stiti că mai mult decât prooroc este Ioan Botezătorul!” Apoi, arătând cine este Ioan, zice că, din toti cei ce s-au născut din femei până la el, nimeni nu este mai mare ca Ioan Botezătorul. ( … )

oan mânca muguri de copaci si miere sălbatică care o fac viespile si albinele sălbatice prin niste stânci si este foarte amară. Deci aceasta era hrana de toate zilele a acestui dumnezeiesc prooroc, si era îmbrăcat cu o piele de cămilă si încins cu curea. Si a iesit pe malurile Iordanului, când a fost trimis la vre-mea propovăduirii, si a început să strige: Pocăiti-vă, că s-a apropiat Împărătia Cerurilor! ( … )

Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, cu ale cinstitului slăvitului Prooroc Înaintemergătorul si Botezătorul Ioan, a cărui sfântă nastere o prăznuim astăzi si pentru ale tuturor sfintilor, să ne miluiască, să ne mântuiască pe noi ca un bun si iubitor de oameni. Amin.

sursa : aici

Dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu!

Dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu!

sursa imaginii : aici

„Am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu”

Interviu cu preotul Ion Petrică

8 mai 2011 – 14.00
De:

ADALBERT GYURIS

Ion PetricăIon Petrică s-a născut la 9 mai 1975. Între 1994-1998 a urmat facultatea de teologie „Universitatea de Vest” din Timişoara, devenind licenţiat în teologie ca preot şi profesor de religie. Între 1999-2003, a fost profesor de religie la liceul „Traian Lalescu” din Reşiţa, apoi, între 1998-2000 a fost diacon la Episcopia Caransebeşului. Din anul 2004 este preot slujitor şi vieţuitor al Mănăstirii Vasiova din Bocşa, din cadrul Episcopiei Caransebeşului.

Cărţi publicate: Meditaţii pentru contemporani, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006; Conceputul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler; o părere şi completare teologică / o abordare speculativă constructivă, Ed. Marineasa, Timişoara, 2008. În luna noiembrie 2008, cartea a fost premiată cu „premiul special al juriului“ la Concursul Naţional de Proză „Liviu Rebreanu“, care a avut loc în judeţul Bistriţa-Năsăud; Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi, Ed. Agnos, Sibiu, 2009.

Părintele Ioanichie, cum este cunoscut în viaţa monahală preotul Petrică, a făcut din mănăstirea „Sfântul Ilie” de la marginea Vasiovei lui Tata Oancea o bucăţică de rai.

– Ion Petrică, de ce ţi-ai ales teologia? De ce preot la mănăstire?

– Deşi am iubit matematica, fizica, chimia, mai precis ştiinţele exacte, am ales, sau mai bine-zis Dumnezeu m-a ales să mă apropii şi să caut cunoaşterea şi chiar mai presus de cunoaştere, adică întâlnirea şi unirea tainică cu Dumnezeu, care se află în teologie. Când spun că se află în teologie, mă gândesc la viaţa în Dumnezeu şi nu la latura ei gnoseologică (ştiinţifică). Evagrie Ponticul, în Filocalia, volumul 1 (traducere, introducere şi note ale marelui teolog român părintele Dumitru Stăniloae), la Cuvânt despre rugăciune, poziţia 60, mărturisea următoarele: „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat: dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog“. Aşadar, am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi cu El prin rugăciune adevărată. Însă nu este aşa de uşor, pentru că aceasta este calea care duce la cea mai mare şi la cea mai importantă comoară pentru om. Adevărata noastră comoară este Dumnezeu şi trăirea împreună cu El.
Am ales să fiu preot la mănăstire, pentru că nu m-am căsătorit şi, în viitor, doresc să îmbrăţişez monahismul în forma sa oficială, adică depunerea voturilor monahale: castitate, ascultare şi sărăcie de bunăvoie. Monahismul răsăritean oferă un alt mod de viaţă, diferit total de modul de viaţă al lumii contemporane. Monahul este o fiinţă eshatologică, adică o fiinţă a veşniciei, care în această viaţă pământească luptă cu Hristos spre a se înveşnici în Hristos. Taină mare este această cale a sfinţeniei!

– Eu sunt catolic, tu eşti ortodox, care este marea deosebire dintre cele două religii?

– La întrebarea aceasta trebuie precizate câteva aspecte. Ortodoxia şi Catolicismul nu sunt două religii. Creştinismul este unul. Diferenţele sunt date pe latură dogmatică, liturgică etc. şi nu cred că este cazul de a începe expunerea unui paralelism între cele două Biserici. Important este un alt aspect: între mine şi tine există o împreună-vieţuire. Aşadar, avem un punct comun: Hristos Domnul. Când sunt/suntem în Hristos, diferenţele confesionale devin probleme secundare. Sigur, este mai greu din punct de vedere dogmatic sau din punct de vedere liturgic. Aceste diferenţe există, însă există şi acea bucurie a iubirii…

Ion Petrică– Există vreo speranţă privind unirea celor două Biserici?

– Acesta este un punct extrem de sensibil, la care răspunsul meu, dacă l-aş da, ar fi ori unul speculativ (înţelegând că voi prelucra sub formă matematică informaţiile pe care le deţin şi voi oferi un rezultat), ori unul total subiectiv (în care expun propria părere). În schimb, pot prezenta înţelegerea asupra Bisericii Creştine pe care am găsit-o de ceva timp în Dicţionarul Evului Mediu Occidental. În această carte este arătată diferenţa dintre „Biserica apostolică“ şi „Biserica imperială“ şi cred că am spus totul. Vom avea o unitate totală a credinţei atunci când ne vom regăsi cu toţii în „Biserica apostolică“ şi nu în cea la nivel doar de instituţie. În Tratatul de sociologie al lui Raymond Boudon, în privinţa creştinismului, se arată foarte clar că procesul de industrializare a lumii (de fapt de la Revoluţia franceză şi până în zilele noastre) a „aruncat“ Biserica spre o formă doar instituţională. Laicizarea în mare parte a statelor din Occident a împins Biserica mai degrabă către o formă instituţională de existenţă, decât către una organică de vieţuire. Biserica era şi trebuie să rămână un organism care are în centru pe Hristos. La un asemenea nivel, în care vorbim de Biserici doar ca instituţii, e foarte greu să gândim unirea celor două şi implicit absorbţia protestantismului şi a neoprotestantismului, ca să ne reîntoarcem la timpul de dinaintea anului 1054, în care creştinismul să fie doar unul singur şi ca formă.

– Ce semnificaţie ar avea acest pas şi când s-ar putea înfăptui?

– Părerile sunt împărţite. Sunt unii care cred că nu ar fi un lucru bun ca acest pas al unirii dintre cele două Biserici să existe cândva, alţii consideră că ar fi necesar pentru o asemenea lume care se desacralizează şi, chiar mai mult, se dezumanizează. Nu aş da un răspuns categoric în această privinţă. Sunt prea multe aspecte de dezbătut şi sigur nu ne-ar ajunge timpul, iar, dacă ar fi să scriu o carte despre acest aspect, nu cred că aş termina-o prea curând. Dar voi pune pe gânduri pe toţi cei ce vor citi acest interviu. În cartea Enciclopedia dezvoltării sociale, coordonată de către profesorul universitar Cătălin Zamfir, la capitolul despre globalizare, punându-se problema dimensiunii socio-culturale a globalizării, în privinţa unificării tuturor religiilor se spune că amalgamul religios ar putea fi realizat doar la nivelul altor religii decât cea creştină. Creştinismul iese din schema de unificare (aş putea spune demonică) pe care au „realizat-o“ la nivel de religii cei ce conduc lumea din umbră. Este foarte importantă, în aceste vremuri, unitatea de credinţă şi mărturisirea lui Hristos la unison de către toţi oamenii care cred în El. Ipotetic vorbind, o unire a creştinismului ar fi extrem de necesară, ca toţi să fim una, aşa cum, de altfel, se ruga şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă e destul de greu. Ţin foarte mult la Ortodoxie, sunt apropiat şi de Biserica Romano-Catolică, însă am văzut şi grupări aşa-zis creştine, în care manifestarea lor pentru Dumnezeu este una care nu se potriveşte deloc cu mărturisirea în duh a Bisericii Ortodoxe în care eu slujesc. De aceea, cred că va fi extrem de greu să facem o predicţie în ceea ce priveşte unirea şi trăirea sub acelaşi acoperământ în creştinism.

– Ce înseamnă scrisul pentru tine ?

– Scrisul pentru mine înseamnă destul de mult. Am publicat până acum trei cărţi care – zic eu – în procentaj maxim mă reprezintă. Nu le-am publicat din dorinţa de a avea un nume, ci efectiv din bucuria de a-L mărturisi pe Hristos şi prin intermediul scrisului. Lucru, de altfel, mărturisit de mine în fiecare cuvânt lămuritor / cuvânt introductiv din fiecare carte a mea. Acum mai bine de zece ani (prin 2000), un domn îmi sugera să scriem o carte împreună şi, de bucurie, am început să visez cu ochii deschişi că voi publica o carte. Bucuria a fost mare prea devreme, deoarece nu s-a realizat acest lucru, chiar dacă eu îmi făcusem tema. La fel s-a întâmplat şi un an mai târziu, când patru persoane trebuia să muncim la o carte legată de învăţământul religios la nivel de liceu, însă şi de această dată mi-am făcut partea, ceilalţi nu, şi nu a mai apărut lucrarea. Acum cinci ani (în ianuarie 2006) mi-a apărut prima carte şi am fost tare bucuros. Cartea, în general, este un moment de bucurie pentru mine. Unii se bucură de o maşină luxoasă, alţii de o vilă, alţii de realizări financiare spectaculoase, eu mă bucur de cărţi şi cu atât mai mult atunci când pot să scriu şi să public despre Hristos.

– Biblia spune să nu ne închinăm la chip cioplit. Din această perspectivă, ce reprezintă icoanele ortodoxe şi statuetele catolice?

– Porunca a II-a din Decalog menţionează acest aspect în Vechiul Testament, la cartea Ieşire 20, 4 şi urm., însă icoana nu este nici chip cioplit, nici idol, ci este o reprezentare care face trimitere la o realitate spirituală. Există trei modalităţi de închinare: adorarea, pe care o atribuim doar lui Dumnezeu întreit ca Persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), preacinstirea, pe care o atribuim doar Maicii Domnului şi cinstirea, prin care îi venerăm pe semenii noştri care s-au desăvârşit în Hristos. Dacă stau bine să mă gândesc, nu ar fi corect să spun că mă închin icoanelor, ci îl cinstesc pe sfântul N, sărutându-i chipul zugrăvit în icoană. Aceasta este înţelegerea profundă atunci când rostim expresia „ne închinăm icoanelor“. Icoana este un obiect de cult, dar nu ne folosim de ea ca un simplu „instrument de lucru“, ci ea face o trimitere reală către lumea lui Dumnezeu. Ea este fereastra care ne face să fim în comuniune cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Sigur, există şi alte mijloace de întâlnire şi de unire cu Dumnezeu, cum e spre exemplu rugăciunea, însă, vorbind despre icoană, pot face o astfel de precizare fără a reduce experierea lui Dumnezeu doar la o reprezentare. În prima mea carte, Meditaţii pentru contemporani, am două articole despre icoană, unul l-am formulat folosind un limbaj dogmatic, iar celălalt folosind un limbaj catehetic care e mai accesibil omului de rând. Îmi aduc aminte că am tratat şi momentul apărut în veacul al VIII-lea al primului mileniu creştin cu privire la icoană. Considerată a fi un idol, icoana a fost scoasă din biserică de cei ce au căzut într-o asemenea erezie. Lucrurile sunt mult mai profunde şi toate pleacă de la prima erezie, arianismul (combătut în anul 325 la primul Sinod ecumenic), prin care s-a „atacat“ dumnezeirea Fiului, deofiinţimea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, dar aici dezbaterile sunt mult mai profunde şi nu intru în amănunte. Perioada legată de combaterea icoanei poartă numele de iconoclasm. Încercarea a fost mare şi a ţinut mult: o formă de iconoclasm există şi-n zilele noastre, chiar dacă la sinodul din 787 s-a stabilit adevărata învăţătură despre icoană. Aici s-a arătat rolul ei multiplu, şi anume:
– cel estetic – acela de a împodobi biserica şi de a crea un cadru anume pentru rugăciune; deşi părinţii spun că în rugăciune să nu-ţi imaginezi nimic, totuşi trebuie spus că imaginea bună şi sfântă este sădită de Dumnezeu în om şi ea ne este necesară alături de celelalte puteri ale sufletului, cum sunt: simţurile, opinia, înţelegerea, raţiunea. Aşadar imaginaţia nu trebuie înlăturată, ci trebuie curăţită, deoarece prin ea – după cum zice Părintele Stăniloae – avem puterea de a crea, asemănându-ne Creatorului nostru;
– cel pedagogic – acela de a cunoaşte Sfânta Scriptură, învăţătura Bisericii, istoria Bisericii, vieţile sfinţilor;
– cel latreutic – de a însoţi cultul Bisericii, de a-L avea pe Hristos în chip văzut alături de noi, de a o avea pe Maica Domnului, pe sfinţi;
– cel haric – de a mijloci harul divin.

Va trebui să facem diferenţierea între o icoană şi un tablou religios. Icoana, în Biserica Ortodoxă, ia naştere în urma rugăciunii, a nevoinţei şi a stării interioare profunde a pictorului în relaţia cu Dumnezeu. Există rânduieli care trebuie respectate la pictarea unei icoane. Modelul icoanei este prestabilit, trebuie să fie modelul bizantin, în care chipul nu este unul realist, ci este unul transfigurat de nevoinţă, de sfinţenie, de lumină divină etc. Eu când mă închin – spre exemplu – icoanei lui Hristos, nu mă interesează icoana ca obiect, ci, sărutând picioarele Domnului din icoană, sărut picioarele lui Hristos din veşnicie, Cel ce poartă în veşnicie trup prin înomenire, dar transfigurat după înviere. Aşadar, eu nu sărut imagini ireale, fără corespondent în realitate, ci în virtutea dumnezeirii Fiului, pot trece în duh din lumea mea în lumea Domnului şi, sărutând picioarele Lui sfinte din icoana Sa, sărut în chip real picioarele Domnului meu, pentru că Dumnezeu mă poate face contemporan praznicului împărătesc pe care-l sărbătoresc indiferent care este el.

Voi încheia răspunsul la această întrebare, lăsându-l pe Sfântul Ioan Damaschin, un luptător împotriva iconoclasmului, dar şi un sfânt iubitor al Icoanei icoanelor, să ne mărturisească despre sfinţita icoană: „Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui s-a făcut om, cu adevărat pentru mântuirea noastră – şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real – a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut între oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre aducere aminte de El”. Acelaşi lucru ni-l dezvăluie şi o cântare bisericească: „Negrăită şi dumnezeiască este rânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui, căci Chipul cel nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinoasă arată întruparea Ta. Pentru aceasta icoana Ta o cinstim sărutându-o”.

– Eşti şi profesor de religie, ce este de făcut ca tinerii să-şi îndrepte paşii mai mult spre biserică?

– Nu mai sunt profesor de religie! Am fost, dar nu profesor de religie titular, ci eram încadrat la plata cu ora. Aceasta se întâmpla în perioada anilor 1999-2003. Mi-a prins bine întâlnirea cu elevii de liceu, mai ales că cei ce conduceau liceul din Reşiţa, unde predam, îmi dădeau la început de an şcolar doar clasele a XI-a şi a XII-a. Subiectele pe care le-am dezbătut la ore erau interesante: tot felul de preocupări legate de evoluţia ştiinţei, de relaţia ştiinţă-religie etc. Mai rar întâlneam tineri care se rugau, care deprinseseră din familie modul de viaţă creştin: rugăciunea, postul, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, duhovnicul etc. Ca tinerii să se apropie din ce în ce mai mult de biserică, ar fi necesar să schimb modul de viaţă al societăţii moderne. Deşi mă folosesc de foarte multe lucruri pe care societatea modernă le promovează, totuşi sunt valori în societatea tradiţionalistă care nu pot fi înlocuite niciodată.

În primul rând, cred că tinerilor trebuie să li se ofere accesul şi la alte informaţii decât cele prezentate azi de mass-media. Ei trebuie să ajungă să cunoască Biserica şi în profunzimea ei, nu doar la nivel informaţional, ci experimental. Îmi aduc aminte că la o oră de religie, întristat că elevii mei cunoşteau doar nume ale artiştilor, ale sportivilor, ale maneliştilor etc., le-am prezentat pe marele Pavel Florenski – preot rus, matematician, fizician, filozof etc., care era catalogat drept „da Vinci“ al ruşilor. A murit în închisorile comuniste, după ce a fost ridicat de la domiciliu de către NKVD, strămoşul KGB-ului. Tinerii elevi, auzind de el, au fost profund mişcaţi şi m-au întrebat: „Dar noi de ce nu am ştiut de el?“. Şi pe seama acestei întrebări se pot spune multe. Am destulă experienţă ca să propun tot felul de lucruri folositoare pentru atragerea tinerilor la Biserică şi la unirea lor cu Hristos: promovarea unor proiecte de către Biserică în care să fie implicaţi tinerii; realizarea convenţiilor de colaborare între/dintre Biserică, şcoală, ONG-uri etc. Apropierea tinerilor de Biserică într-un mod masiv se va face atunci când noi, slujitorii, vom deveni modele de viaţă în Hristos. Harul lucrează în viaţa unui sfânt, iar liniştirea lui în Hristos, slujirea lui, tot ceea ce face el se transferă comunităţii / comunităţilor şi implicit tinerilor. În varianta aceasta cred mai mult.

Ion Petrică– Cei ce nu cred în Dumnezeu se pot prăbuşi în absurd?

– Trăim vremuri grele. Întotdeauna, orice perioadă a istoriei a avut greutăţile ei, însă acum, când cu toţii credem că trăim într-o lume emancipată (progresul ştiinţific, lejeritatea comunicării şi a mobilităţii locului de muncă), îmi pun multe semne de întrebare. Ateismul e la modă. Multe state occidentale sunt laicizate, iar oamenii din aceste ţări, dacă nu sunt atei declaraţi, sunt cel puţin indiferenţi din punct de vedere religios. Nu ştiu dacă ateii se prăbuşesc în absurd, însă absurditatea, adică ateismul, poate fi o normalitate într-o societate laicizată, în care creştinismul se regăseşte, ca trăire în adevărul dumnezeiesc, la tot mai puţini oameni. Unul din capitolele foarte importante ale sociologiei îl reprezintă devianţa. Odată cu Reforma lui Luther din 1517, are loc naşterea protestantismului. Acest fenomen, la începutul său, era socotit o devianţă. Ulterior, peste veacuri, pentru un sociolog care studiază fenomenul religios, protestantismul – datorită extinderii lui – nu mai este socotit o devianţă, ci o normalitate în societate. Ceea ce mă frământă este tocmai acest proces şi anume, ateismul ca o devianţă, iar apoi ateismul ca o normalitate. Nădăjduiesc că Dumnezeu nu ne va lăsa într-o asemenea nesimţire faţă de cele duhovniceşti şi faţă de viaţa în Dumnezeu. În România, potrivit recensământului din 2002, ateismul este cuprins alături de celelalte religii în afară de creştinism, însumând un procent de aproximativ 1,1%.

– Omul îşi poate alege singur destinul sau este predestinat încă de la naştere?

– Mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „destin“, cu atât mai mult cuvântul „predestinaţie“. Despre „predestinaţie“ vorbesc foarte mult cultele protestante. Tot omul este chemat de a se mântui în Hristos. Preferenţialitatea nu este un atribut al lui Dumnezeu. Sigur, o alegere există, dar aceasta este legată de neam şi de felul în care un neam se desăvârşeşte în urmaţii lui pentru că aceştia se sfinţesc în Hristos şi prin Hristos. Avem în Sfânta Scriptură genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos (vezi Evanghelia după Matei şi după Luca). Avem alegerea Maicii Domnului, avem şi alegerea Sfântului Ioan Botezătorul etc. Părintele Nicolae Steinhardt vorbea în cartea lui „Dăruind vei dobândi” tot de o alegere, dar nu de predestinaţie. Spre exemplu, părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, de asemenea părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta, s-au rugat ca Dumnezeu să le dăruiască prunci, şi le-a dăruit. Aceşti prunci născuţi cu şi în rugăciune, post, nevoinţă au primit anumite daruri. Aici vorbim de rânduieli profetice, nu de predestinaţie. Sunt două lucruri diferite. Omul poate să-şi aleagă singur destinaţia, scopul, finalitatea în această viaţă. Este liber să o facă. Este liber să trăiască cu Hristos sau să aleagă să trăiască fără Hristos. Însă în aceste situaţii, poate să trăiască veşnic, sau să moară veşnic.

– Ce trebuie să ştim şi mai ales să facem în fiecare zi pentru a ne apropia de Bunul Dumnezeu?

– Să iubim: pe Dumnezeu, pe oameni, animalele, natura etc. Un părinte a fost întrebat de un ucenic când vine sfârşitul lumii. La care părintele i-a răspuns că sfârşitul lumii vine atunci când nu va mai exista cărare de la semen la semen, adică atunci când nu va mai fi dragoste între oameni. Asta trebuie să facem în fiecare zi: să-L iubim pe Dumnezeu, pe semen, creaţia întreagă. Desăvârşirea în iubire sfântă este lucrul bine plăcut lui Dumnezeu.

– Dragă părinte Ionică, mă bucur că am reuşit să realizez acest interviu de mare sensibilitate şi îţi mulţumesc că te am printre prietenii mei, destul de puţini de altfel.

sursa: Argument

sursa imaginii : aici

Mănăstirea Sfântul Ilie de la Izvor, Bocşa, Caraş-Severin:
Hram: „Sfântul Ilie de la Izvor” (20 iulie)
Adresa: Oraşul Bocşa, str. Dognecei nr.27, jud.Caraş-Severin, cod 325300
Numărul de vieţuitori: 12 (viaţă de obşte)
Acces rutier: pe şoseaua Reşiţa– Bocşa- Timişoara (25 km de Reşiţa)
Acces feroviar: pe ruta Reşiţa – Timişoara (cu coborâre la Bocşa-Vasiova)
Posibilităţi de cazare: Maxim 10 persoane.
Stareţă: Monahia Varvara Săntiuan
Telefon: 0740.892.982

” Praznicul Izvorul Tămăduirii reprezintă pentru Episcopia Caransebeşului o sărbătoare, în primul rând pentru viaţa monahală cărăşană, dar şi pentru misiunea Bisericii în Eparhie. Toate acestea, pentru că în Eparhia Caransebeşului, două mănăstiri şi un Aşezământ medical-creştin, îşi serbează hramul.

Cu toate acestea, prilej de pelerinaj este în fiecare an, la mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor Bocşa Vasiova, care are al doilea praznic de ocrotire, sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, sărbătoare care adună în tinda mănăstirii în fiecare vineri luminată sute de credincioşi din zonă şi nu numai.

Obiceiul de a săvârşi sfinţirea apei celei mari la izvorul mănăstiri, care dăruieşte numele aşezământului monahal „Sf. Ilie de la Izvor” este găsit în jurul anului 1865, când la acest izvor s-a tămăduit un miner din localitatea minieră vecină Ocna de Fier. De atunci tradiţia confirmă că mulţi pelerini care s-au închinat cu credinţă la sfânta mănăstire şi au gustat din apa izvorului mănăstirii s-au tămăduit de boli şi neputinţe. ( … )

Cuvântul de binecuvântare din partea Preasfinţitului Părinte Episcop Lucian. „Întrucât am venit cu binecuvântarea Chiriarhului nostru, dorim să vă transmitem dragostea şi purtarea de grijă a Preasfinţiei Sale, care din pricini binecuvântate nu a putut fi în mijlocul obştii monahale şi a credincioşilor, însă poartă în rugăciune această mănăstire, care îşi are vechimea şi ocrotitorii asemenea cu mănăstirea de metanie a Preasfinţiei Sale. Ţinem aşadar să felicităm obştea monahală pentru eforturile administrative intreprinse în ultima perioadă, care au înfrumuseţat, renovat şi consolidat ansamblul monahal, precum şi pentru efortul misionar pe care mănăstirea îl face pentru oraşul Bocşa, şi nu în ultimul rând pentru dragostea pe care părintele duhovnic Ion Petrică o are pentru copiii instituţionalizaţi de la Direcţia Generală de Protecţe a Copilului Caraş-Severin, unde sfinţia sa îşi întregeşte menirea misionară” a mai spus părintele Casian Ruşeţ. ”

sursa : Episcopia Caransebeşului

urmele paşilor mei…

urmele paşilor mei…

 Someone Like You….

şi-atât…

descătuşate-s, iată,  văluri nopţilor migdal,

mii amintiri cu iz de zâmbet se tresar..

de-ar fi numai atât…

deodată,  dorul se transformă-n falnic cui,

pornitu-s-a din gânduri unul pe hai-hui,

iar celălalte tac şi plâng…

un vânticel blajin ridică aripa-mi rănită,

n-am încotro, mă zbor spre alte vremi, cu frică…

poate, să nu mă frâng…

te simt aproape , deşi lumii nevăzut,

nu vreau să ştiu nimic, nu-mi spune, nu ascult..

dar să-mi  fii bine  şi tu ştii că nu te uit..

nu ştiu, nu pot, nu vreau nimic să uit

habar nu am de ce… mă mint, m-alung…

pesemne-am obosit

şi-atât…

atât...

( Sibilla – taine… )

*******

” Până şi miracolele s-au mutat din natură în tehnică. ” – Octavian Paler

” Prietenul meu, Sofocle, zicea ca numai traită în neştiinţă viaţa este plăcută. Dar dacă am apucat să ştim câte ceva?… ” ( Paler )

” Iremediabilă e numai greşeala de a te lăsa strivit! ” – Octavian Paler

” Ziua e prea scurtă, domnule, soarele prea puţin. Cerul e plin de nori, fericirea o simplă vorbă. În fine, dracul să le ia pe toate. Că zeii te pedepsesc exact cu calităţile cele mai frumoase pe care ţi le dăruiesc. ” ( Paler )

” Fiecare are dreptul la dezamăgire. ” – Paler

” Cred că dragostea ne ridică în proprii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti. ” – Octavian Paler

” Doamne, cum ne-am despărţit cu toţii. Poate că şi prietenia şi iubirea nu merită, într-adevăr, să fie trăite, dacă nu sunt veşnice. O viaţă întreagă de frumuseţe, asta ar însemna ceva, într-adevăr. ” – Paler

” Nu putem trăi în conflict cu noi înşine. ” Paler

Liniştea cere mai multă energie decât furia de a trăi…. – Paler

Nicoleta Voica : * folclorul mi-a fost harul si soarta. *

sursa imaginii : aici

Nicoleta Voica : * folclorul mi-a fost harul si soarta. *

Fire ambitioasa, puternica si plina de vivacitate, Nicoleta Voica impresioneaza prin simpla aparitie. Nicoleta este o solista pentru care viata a fost si este un adevarat tur de forta si care a facut fata cu succes celor mai mari provocari ale destinului. Nascuta pe 25 aprilie 1956, la Resita, Nicoleta Voica a crescut inconjurata de iubirea familiei, care a invatat-o sa pretuiasca cele mai de seama valori ale unui om.

Pasionata de mica de muzica si dansul popular, solista a avut ca punct de pornire in cariera concursul „Floarea din gradina”, când, la numai 18 ani, a cucerit trofeul. Au urmat inregistrari la radio, aparitii televizate si inregistrarea primul disc din cariera, in anul 1978, intitulat „Eu mi-s floarea florilor”.

Materialele audio si video i-au adus, in scurt timp, faima si consacrarea indragitei artiste a Banatului. Cele mai cunoscute cântece din repertoriul solistei, printre care „Lumea zice ca mi-i bine”, „Mosu meu m-o invatat”, „Am crescut fecior si fata”, s-au auzit si peste ocean, unde artista a locuit o buna bucata de vreme, devenind cetatean american.
* – Cântecul mi-a tinut viata! Nu pot sa-mi imaginez viata fara cântec, nu stiu sa traiesc fara el. Am trait 11 ani in America si pot sa va spun ca in fiecare casa de români se asculta muzica populara. Eu cânt dorul din traire, pe când altii il cânta numai din imaginatie. Bucuria mea e in cântec, iar cântecul nu m-a parasit niciodata. * – Nicoleta Voica

sursa : AICI !

Şciu bagie, nu mă mai vrei – Nicoleta Voica :

Am vazut,nu ma mai vrei
Bage draga
Si nu-ti mai plac ochii mei
Bage draga

Cine bage mi ti-o luat
Si mai mandru ti-o cantat
De asa iute m-ai zuitat..

O sa treaca ani si zile
Bage draga
Si-ai sa te zauiti de mine
Bage draga

Numa mie-mi pare rau
Ca n-o fost sa fi al meu

Ma gandesc si ma framant
Bage draga
Nu pot sa te scot din gand
Bage draga

Mi se rupe inima
Ca n-o fost sa fiu a ta

Asa ii viata facuta
Bage draga
Ce-i frumos sa si zauita
Bage draga

Da io nu stiu da o-i ziuita
Ca mi-ai fost drag ca viata
Ai fost tot ce am pe lume
Am trait doar pentru tine
s-acuma bage ce-mï ramane…

Nicoleta Voica – vezi, măi bagie ce-am ajuns… :

vezi, măi bagie şi-am ajuns,

din atâta drag şi-am prins,

să ne duşmănim aşa,

să ne stricăm inima…

şi-acum în mincie îmi vin,

vorbele dă sub băgrin,

când am zis că ne iubim,

şi nu nie mai despărţîm…

tu-ai fost bagie, staua mea,

şi io-am fost numa a ta,

ce-am iubit şi ce-am iertat

şinie ar mai fi răbdat

lângă suflet ce-am purtat,

m-am topit dă al tău drag..

sursa imaginii : aici

Nicoleta Voica este vocea şi sufletul ce se identifică cu Banatul. Renumita cântăreaţă spune că nu a plecat niciodată din Banat, pentru că l-a avut mereu în suflet şi că stă şi azi chiar în capitala Banatului, la Timişoara.

Mulţi sunt cei care o iubesc nespus pe această interpretă de muzică populară, care s-a identificat în timp cu regiunea pe care o cântă, Banatul. Puţini ştiu însă că Nicoleta Voica şi scrie cântece, nu doar le cântă.

„Voi scrie atâta timp cât trăiesc şi cât mă lasă Dumnezeu pe pământ şi chiar când n-am să mai pot să le cânt eu, am să scriu cântece pentru alţi solişti. Deocamdată sunt eu activă, dar am scris şi pentru alţi interpreţi“ spune Nicoleta Voica.

„Sufletul meu este Banatul, nu aş putea trăi altfel, nu am trăit niciodată altfel şi, indiferent unde aş fi, toată creaţia mea şi tot ceea ce gândesc se leagă de Banat, vorbind de cântec“

sursa : InfoCS.ro

Din iubire şi dor s-a născut mărgăritarul, folclor …

licăre…

licăre…

 

licăre…

mi-e primăvara rană şi mă doare… îmi sângerează şoapte şi mă frânge poesia din culoare…

… mă doare primăvara… taina-i oare, ori numai zvâcnetul din muguri,  templul ploilor de soare ?!…

îmi dor necurse lacrimi şi cuvinte nerostite… pe tâmpla de magnolii îmi aşez tristeţi şi… mă zâmbesc cuminte…

adorm. visez revolta ce se-nalţă-n mine… am dreptul să iubesc, tresar… să cred în tine… vezi, mai există licăre… de luare-aminte…


licăre – Sibilla

* Nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi? *

Octavian Paler – Scrisori imaginare

*******

* … şi de mă-nalţ în mine cântec de magnolie aripă,

e pentru că-ţi respir surâsul de migdal cu frică…

dar dacă m-aş zminti-n povestea lumei, o furnică,

ştiu că-mi eşti rouă şi  acel * ceva * ce mă ridică… *

licăre… – Sibilla



Singurătatea, află de la mine, n-o umple lumea, ci o singură fiinţă. Una care te poate ridica sau nimici. – Paler

Să mă tem oare de dragoste mai mult decât de moarte?… – Octavian Paler

şi-am zâmbit… am zâmbit acum, când am descoperit că şi eu,  eu sunt… :

Sunt dintre cei care au cerut tăcerii să strige şi durerii să spere. ( Paler )

…….