Dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu!

Dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu!

sursa imaginii : aici

„Am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu”

Interviu cu preotul Ion Petrică

8 mai 2011 – 14.00
De:

ADALBERT GYURIS

Ion PetricăIon Petrică s-a născut la 9 mai 1975. Între 1994-1998 a urmat facultatea de teologie „Universitatea de Vest” din Timişoara, devenind licenţiat în teologie ca preot şi profesor de religie. Între 1999-2003, a fost profesor de religie la liceul „Traian Lalescu” din Reşiţa, apoi, între 1998-2000 a fost diacon la Episcopia Caransebeşului. Din anul 2004 este preot slujitor şi vieţuitor al Mănăstirii Vasiova din Bocşa, din cadrul Episcopiei Caransebeşului.

Cărţi publicate: Meditaţii pentru contemporani, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006; Conceputul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler; o părere şi completare teologică / o abordare speculativă constructivă, Ed. Marineasa, Timişoara, 2008. În luna noiembrie 2008, cartea a fost premiată cu „premiul special al juriului“ la Concursul Naţional de Proză „Liviu Rebreanu“, care a avut loc în judeţul Bistriţa-Năsăud; Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi, Ed. Agnos, Sibiu, 2009.

Părintele Ioanichie, cum este cunoscut în viaţa monahală preotul Petrică, a făcut din mănăstirea „Sfântul Ilie” de la marginea Vasiovei lui Tata Oancea o bucăţică de rai.

– Ion Petrică, de ce ţi-ai ales teologia? De ce preot la mănăstire?

– Deşi am iubit matematica, fizica, chimia, mai precis ştiinţele exacte, am ales, sau mai bine-zis Dumnezeu m-a ales să mă apropii şi să caut cunoaşterea şi chiar mai presus de cunoaştere, adică întâlnirea şi unirea tainică cu Dumnezeu, care se află în teologie. Când spun că se află în teologie, mă gândesc la viaţa în Dumnezeu şi nu la latura ei gnoseologică (ştiinţifică). Evagrie Ponticul, în Filocalia, volumul 1 (traducere, introducere şi note ale marelui teolog român părintele Dumitru Stăniloae), la Cuvânt despre rugăciune, poziţia 60, mărturisea următoarele: „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat: dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog“. Aşadar, am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi cu El prin rugăciune adevărată. Însă nu este aşa de uşor, pentru că aceasta este calea care duce la cea mai mare şi la cea mai importantă comoară pentru om. Adevărata noastră comoară este Dumnezeu şi trăirea împreună cu El.
Am ales să fiu preot la mănăstire, pentru că nu m-am căsătorit şi, în viitor, doresc să îmbrăţişez monahismul în forma sa oficială, adică depunerea voturilor monahale: castitate, ascultare şi sărăcie de bunăvoie. Monahismul răsăritean oferă un alt mod de viaţă, diferit total de modul de viaţă al lumii contemporane. Monahul este o fiinţă eshatologică, adică o fiinţă a veşniciei, care în această viaţă pământească luptă cu Hristos spre a se înveşnici în Hristos. Taină mare este această cale a sfinţeniei!

– Eu sunt catolic, tu eşti ortodox, care este marea deosebire dintre cele două religii?

– La întrebarea aceasta trebuie precizate câteva aspecte. Ortodoxia şi Catolicismul nu sunt două religii. Creştinismul este unul. Diferenţele sunt date pe latură dogmatică, liturgică etc. şi nu cred că este cazul de a începe expunerea unui paralelism între cele două Biserici. Important este un alt aspect: între mine şi tine există o împreună-vieţuire. Aşadar, avem un punct comun: Hristos Domnul. Când sunt/suntem în Hristos, diferenţele confesionale devin probleme secundare. Sigur, este mai greu din punct de vedere dogmatic sau din punct de vedere liturgic. Aceste diferenţe există, însă există şi acea bucurie a iubirii…

Ion Petrică– Există vreo speranţă privind unirea celor două Biserici?

– Acesta este un punct extrem de sensibil, la care răspunsul meu, dacă l-aş da, ar fi ori unul speculativ (înţelegând că voi prelucra sub formă matematică informaţiile pe care le deţin şi voi oferi un rezultat), ori unul total subiectiv (în care expun propria părere). În schimb, pot prezenta înţelegerea asupra Bisericii Creştine pe care am găsit-o de ceva timp în Dicţionarul Evului Mediu Occidental. În această carte este arătată diferenţa dintre „Biserica apostolică“ şi „Biserica imperială“ şi cred că am spus totul. Vom avea o unitate totală a credinţei atunci când ne vom regăsi cu toţii în „Biserica apostolică“ şi nu în cea la nivel doar de instituţie. În Tratatul de sociologie al lui Raymond Boudon, în privinţa creştinismului, se arată foarte clar că procesul de industrializare a lumii (de fapt de la Revoluţia franceză şi până în zilele noastre) a „aruncat“ Biserica spre o formă doar instituţională. Laicizarea în mare parte a statelor din Occident a împins Biserica mai degrabă către o formă instituţională de existenţă, decât către una organică de vieţuire. Biserica era şi trebuie să rămână un organism care are în centru pe Hristos. La un asemenea nivel, în care vorbim de Biserici doar ca instituţii, e foarte greu să gândim unirea celor două şi implicit absorbţia protestantismului şi a neoprotestantismului, ca să ne reîntoarcem la timpul de dinaintea anului 1054, în care creştinismul să fie doar unul singur şi ca formă.

– Ce semnificaţie ar avea acest pas şi când s-ar putea înfăptui?

– Părerile sunt împărţite. Sunt unii care cred că nu ar fi un lucru bun ca acest pas al unirii dintre cele două Biserici să existe cândva, alţii consideră că ar fi necesar pentru o asemenea lume care se desacralizează şi, chiar mai mult, se dezumanizează. Nu aş da un răspuns categoric în această privinţă. Sunt prea multe aspecte de dezbătut şi sigur nu ne-ar ajunge timpul, iar, dacă ar fi să scriu o carte despre acest aspect, nu cred că aş termina-o prea curând. Dar voi pune pe gânduri pe toţi cei ce vor citi acest interviu. În cartea Enciclopedia dezvoltării sociale, coordonată de către profesorul universitar Cătălin Zamfir, la capitolul despre globalizare, punându-se problema dimensiunii socio-culturale a globalizării, în privinţa unificării tuturor religiilor se spune că amalgamul religios ar putea fi realizat doar la nivelul altor religii decât cea creştină. Creştinismul iese din schema de unificare (aş putea spune demonică) pe care au „realizat-o“ la nivel de religii cei ce conduc lumea din umbră. Este foarte importantă, în aceste vremuri, unitatea de credinţă şi mărturisirea lui Hristos la unison de către toţi oamenii care cred în El. Ipotetic vorbind, o unire a creştinismului ar fi extrem de necesară, ca toţi să fim una, aşa cum, de altfel, se ruga şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă e destul de greu. Ţin foarte mult la Ortodoxie, sunt apropiat şi de Biserica Romano-Catolică, însă am văzut şi grupări aşa-zis creştine, în care manifestarea lor pentru Dumnezeu este una care nu se potriveşte deloc cu mărturisirea în duh a Bisericii Ortodoxe în care eu slujesc. De aceea, cred că va fi extrem de greu să facem o predicţie în ceea ce priveşte unirea şi trăirea sub acelaşi acoperământ în creştinism.

– Ce înseamnă scrisul pentru tine ?

– Scrisul pentru mine înseamnă destul de mult. Am publicat până acum trei cărţi care – zic eu – în procentaj maxim mă reprezintă. Nu le-am publicat din dorinţa de a avea un nume, ci efectiv din bucuria de a-L mărturisi pe Hristos şi prin intermediul scrisului. Lucru, de altfel, mărturisit de mine în fiecare cuvânt lămuritor / cuvânt introductiv din fiecare carte a mea. Acum mai bine de zece ani (prin 2000), un domn îmi sugera să scriem o carte împreună şi, de bucurie, am început să visez cu ochii deschişi că voi publica o carte. Bucuria a fost mare prea devreme, deoarece nu s-a realizat acest lucru, chiar dacă eu îmi făcusem tema. La fel s-a întâmplat şi un an mai târziu, când patru persoane trebuia să muncim la o carte legată de învăţământul religios la nivel de liceu, însă şi de această dată mi-am făcut partea, ceilalţi nu, şi nu a mai apărut lucrarea. Acum cinci ani (în ianuarie 2006) mi-a apărut prima carte şi am fost tare bucuros. Cartea, în general, este un moment de bucurie pentru mine. Unii se bucură de o maşină luxoasă, alţii de o vilă, alţii de realizări financiare spectaculoase, eu mă bucur de cărţi şi cu atât mai mult atunci când pot să scriu şi să public despre Hristos.

– Biblia spune să nu ne închinăm la chip cioplit. Din această perspectivă, ce reprezintă icoanele ortodoxe şi statuetele catolice?

– Porunca a II-a din Decalog menţionează acest aspect în Vechiul Testament, la cartea Ieşire 20, 4 şi urm., însă icoana nu este nici chip cioplit, nici idol, ci este o reprezentare care face trimitere la o realitate spirituală. Există trei modalităţi de închinare: adorarea, pe care o atribuim doar lui Dumnezeu întreit ca Persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), preacinstirea, pe care o atribuim doar Maicii Domnului şi cinstirea, prin care îi venerăm pe semenii noştri care s-au desăvârşit în Hristos. Dacă stau bine să mă gândesc, nu ar fi corect să spun că mă închin icoanelor, ci îl cinstesc pe sfântul N, sărutându-i chipul zugrăvit în icoană. Aceasta este înţelegerea profundă atunci când rostim expresia „ne închinăm icoanelor“. Icoana este un obiect de cult, dar nu ne folosim de ea ca un simplu „instrument de lucru“, ci ea face o trimitere reală către lumea lui Dumnezeu. Ea este fereastra care ne face să fim în comuniune cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Sigur, există şi alte mijloace de întâlnire şi de unire cu Dumnezeu, cum e spre exemplu rugăciunea, însă, vorbind despre icoană, pot face o astfel de precizare fără a reduce experierea lui Dumnezeu doar la o reprezentare. În prima mea carte, Meditaţii pentru contemporani, am două articole despre icoană, unul l-am formulat folosind un limbaj dogmatic, iar celălalt folosind un limbaj catehetic care e mai accesibil omului de rând. Îmi aduc aminte că am tratat şi momentul apărut în veacul al VIII-lea al primului mileniu creştin cu privire la icoană. Considerată a fi un idol, icoana a fost scoasă din biserică de cei ce au căzut într-o asemenea erezie. Lucrurile sunt mult mai profunde şi toate pleacă de la prima erezie, arianismul (combătut în anul 325 la primul Sinod ecumenic), prin care s-a „atacat“ dumnezeirea Fiului, deofiinţimea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, dar aici dezbaterile sunt mult mai profunde şi nu intru în amănunte. Perioada legată de combaterea icoanei poartă numele de iconoclasm. Încercarea a fost mare şi a ţinut mult: o formă de iconoclasm există şi-n zilele noastre, chiar dacă la sinodul din 787 s-a stabilit adevărata învăţătură despre icoană. Aici s-a arătat rolul ei multiplu, şi anume:
– cel estetic – acela de a împodobi biserica şi de a crea un cadru anume pentru rugăciune; deşi părinţii spun că în rugăciune să nu-ţi imaginezi nimic, totuşi trebuie spus că imaginea bună şi sfântă este sădită de Dumnezeu în om şi ea ne este necesară alături de celelalte puteri ale sufletului, cum sunt: simţurile, opinia, înţelegerea, raţiunea. Aşadar imaginaţia nu trebuie înlăturată, ci trebuie curăţită, deoarece prin ea – după cum zice Părintele Stăniloae – avem puterea de a crea, asemănându-ne Creatorului nostru;
– cel pedagogic – acela de a cunoaşte Sfânta Scriptură, învăţătura Bisericii, istoria Bisericii, vieţile sfinţilor;
– cel latreutic – de a însoţi cultul Bisericii, de a-L avea pe Hristos în chip văzut alături de noi, de a o avea pe Maica Domnului, pe sfinţi;
– cel haric – de a mijloci harul divin.

Va trebui să facem diferenţierea între o icoană şi un tablou religios. Icoana, în Biserica Ortodoxă, ia naştere în urma rugăciunii, a nevoinţei şi a stării interioare profunde a pictorului în relaţia cu Dumnezeu. Există rânduieli care trebuie respectate la pictarea unei icoane. Modelul icoanei este prestabilit, trebuie să fie modelul bizantin, în care chipul nu este unul realist, ci este unul transfigurat de nevoinţă, de sfinţenie, de lumină divină etc. Eu când mă închin – spre exemplu – icoanei lui Hristos, nu mă interesează icoana ca obiect, ci, sărutând picioarele Domnului din icoană, sărut picioarele lui Hristos din veşnicie, Cel ce poartă în veşnicie trup prin înomenire, dar transfigurat după înviere. Aşadar, eu nu sărut imagini ireale, fără corespondent în realitate, ci în virtutea dumnezeirii Fiului, pot trece în duh din lumea mea în lumea Domnului şi, sărutând picioarele Lui sfinte din icoana Sa, sărut în chip real picioarele Domnului meu, pentru că Dumnezeu mă poate face contemporan praznicului împărătesc pe care-l sărbătoresc indiferent care este el.

Voi încheia răspunsul la această întrebare, lăsându-l pe Sfântul Ioan Damaschin, un luptător împotriva iconoclasmului, dar şi un sfânt iubitor al Icoanei icoanelor, să ne mărturisească despre sfinţita icoană: „Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui s-a făcut om, cu adevărat pentru mântuirea noastră – şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real – a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut între oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre aducere aminte de El”. Acelaşi lucru ni-l dezvăluie şi o cântare bisericească: „Negrăită şi dumnezeiască este rânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui, căci Chipul cel nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinoasă arată întruparea Ta. Pentru aceasta icoana Ta o cinstim sărutându-o”.

– Eşti şi profesor de religie, ce este de făcut ca tinerii să-şi îndrepte paşii mai mult spre biserică?

– Nu mai sunt profesor de religie! Am fost, dar nu profesor de religie titular, ci eram încadrat la plata cu ora. Aceasta se întâmpla în perioada anilor 1999-2003. Mi-a prins bine întâlnirea cu elevii de liceu, mai ales că cei ce conduceau liceul din Reşiţa, unde predam, îmi dădeau la început de an şcolar doar clasele a XI-a şi a XII-a. Subiectele pe care le-am dezbătut la ore erau interesante: tot felul de preocupări legate de evoluţia ştiinţei, de relaţia ştiinţă-religie etc. Mai rar întâlneam tineri care se rugau, care deprinseseră din familie modul de viaţă creştin: rugăciunea, postul, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, duhovnicul etc. Ca tinerii să se apropie din ce în ce mai mult de biserică, ar fi necesar să schimb modul de viaţă al societăţii moderne. Deşi mă folosesc de foarte multe lucruri pe care societatea modernă le promovează, totuşi sunt valori în societatea tradiţionalistă care nu pot fi înlocuite niciodată.

În primul rând, cred că tinerilor trebuie să li se ofere accesul şi la alte informaţii decât cele prezentate azi de mass-media. Ei trebuie să ajungă să cunoască Biserica şi în profunzimea ei, nu doar la nivel informaţional, ci experimental. Îmi aduc aminte că la o oră de religie, întristat că elevii mei cunoşteau doar nume ale artiştilor, ale sportivilor, ale maneliştilor etc., le-am prezentat pe marele Pavel Florenski – preot rus, matematician, fizician, filozof etc., care era catalogat drept „da Vinci“ al ruşilor. A murit în închisorile comuniste, după ce a fost ridicat de la domiciliu de către NKVD, strămoşul KGB-ului. Tinerii elevi, auzind de el, au fost profund mişcaţi şi m-au întrebat: „Dar noi de ce nu am ştiut de el?“. Şi pe seama acestei întrebări se pot spune multe. Am destulă experienţă ca să propun tot felul de lucruri folositoare pentru atragerea tinerilor la Biserică şi la unirea lor cu Hristos: promovarea unor proiecte de către Biserică în care să fie implicaţi tinerii; realizarea convenţiilor de colaborare între/dintre Biserică, şcoală, ONG-uri etc. Apropierea tinerilor de Biserică într-un mod masiv se va face atunci când noi, slujitorii, vom deveni modele de viaţă în Hristos. Harul lucrează în viaţa unui sfânt, iar liniştirea lui în Hristos, slujirea lui, tot ceea ce face el se transferă comunităţii / comunităţilor şi implicit tinerilor. În varianta aceasta cred mai mult.

Ion Petrică– Cei ce nu cred în Dumnezeu se pot prăbuşi în absurd?

– Trăim vremuri grele. Întotdeauna, orice perioadă a istoriei a avut greutăţile ei, însă acum, când cu toţii credem că trăim într-o lume emancipată (progresul ştiinţific, lejeritatea comunicării şi a mobilităţii locului de muncă), îmi pun multe semne de întrebare. Ateismul e la modă. Multe state occidentale sunt laicizate, iar oamenii din aceste ţări, dacă nu sunt atei declaraţi, sunt cel puţin indiferenţi din punct de vedere religios. Nu ştiu dacă ateii se prăbuşesc în absurd, însă absurditatea, adică ateismul, poate fi o normalitate într-o societate laicizată, în care creştinismul se regăseşte, ca trăire în adevărul dumnezeiesc, la tot mai puţini oameni. Unul din capitolele foarte importante ale sociologiei îl reprezintă devianţa. Odată cu Reforma lui Luther din 1517, are loc naşterea protestantismului. Acest fenomen, la începutul său, era socotit o devianţă. Ulterior, peste veacuri, pentru un sociolog care studiază fenomenul religios, protestantismul – datorită extinderii lui – nu mai este socotit o devianţă, ci o normalitate în societate. Ceea ce mă frământă este tocmai acest proces şi anume, ateismul ca o devianţă, iar apoi ateismul ca o normalitate. Nădăjduiesc că Dumnezeu nu ne va lăsa într-o asemenea nesimţire faţă de cele duhovniceşti şi faţă de viaţa în Dumnezeu. În România, potrivit recensământului din 2002, ateismul este cuprins alături de celelalte religii în afară de creştinism, însumând un procent de aproximativ 1,1%.

– Omul îşi poate alege singur destinul sau este predestinat încă de la naştere?

– Mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „destin“, cu atât mai mult cuvântul „predestinaţie“. Despre „predestinaţie“ vorbesc foarte mult cultele protestante. Tot omul este chemat de a se mântui în Hristos. Preferenţialitatea nu este un atribut al lui Dumnezeu. Sigur, o alegere există, dar aceasta este legată de neam şi de felul în care un neam se desăvârşeşte în urmaţii lui pentru că aceştia se sfinţesc în Hristos şi prin Hristos. Avem în Sfânta Scriptură genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos (vezi Evanghelia după Matei şi după Luca). Avem alegerea Maicii Domnului, avem şi alegerea Sfântului Ioan Botezătorul etc. Părintele Nicolae Steinhardt vorbea în cartea lui „Dăruind vei dobândi” tot de o alegere, dar nu de predestinaţie. Spre exemplu, părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, de asemenea părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta, s-au rugat ca Dumnezeu să le dăruiască prunci, şi le-a dăruit. Aceşti prunci născuţi cu şi în rugăciune, post, nevoinţă au primit anumite daruri. Aici vorbim de rânduieli profetice, nu de predestinaţie. Sunt două lucruri diferite. Omul poate să-şi aleagă singur destinaţia, scopul, finalitatea în această viaţă. Este liber să o facă. Este liber să trăiască cu Hristos sau să aleagă să trăiască fără Hristos. Însă în aceste situaţii, poate să trăiască veşnic, sau să moară veşnic.

– Ce trebuie să ştim şi mai ales să facem în fiecare zi pentru a ne apropia de Bunul Dumnezeu?

– Să iubim: pe Dumnezeu, pe oameni, animalele, natura etc. Un părinte a fost întrebat de un ucenic când vine sfârşitul lumii. La care părintele i-a răspuns că sfârşitul lumii vine atunci când nu va mai exista cărare de la semen la semen, adică atunci când nu va mai fi dragoste între oameni. Asta trebuie să facem în fiecare zi: să-L iubim pe Dumnezeu, pe semen, creaţia întreagă. Desăvârşirea în iubire sfântă este lucrul bine plăcut lui Dumnezeu.

– Dragă părinte Ionică, mă bucur că am reuşit să realizez acest interviu de mare sensibilitate şi îţi mulţumesc că te am printre prietenii mei, destul de puţini de altfel.

sursa: Argument

sursa imaginii : aici

Mănăstirea Sfântul Ilie de la Izvor, Bocşa, Caraş-Severin:
Hram: „Sfântul Ilie de la Izvor” (20 iulie)
Adresa: Oraşul Bocşa, str. Dognecei nr.27, jud.Caraş-Severin, cod 325300
Numărul de vieţuitori: 12 (viaţă de obşte)
Acces rutier: pe şoseaua Reşiţa– Bocşa- Timişoara (25 km de Reşiţa)
Acces feroviar: pe ruta Reşiţa – Timişoara (cu coborâre la Bocşa-Vasiova)
Posibilităţi de cazare: Maxim 10 persoane.
Stareţă: Monahia Varvara Săntiuan
Telefon: 0740.892.982

” Praznicul Izvorul Tămăduirii reprezintă pentru Episcopia Caransebeşului o sărbătoare, în primul rând pentru viaţa monahală cărăşană, dar şi pentru misiunea Bisericii în Eparhie. Toate acestea, pentru că în Eparhia Caransebeşului, două mănăstiri şi un Aşezământ medical-creştin, îşi serbează hramul.

Cu toate acestea, prilej de pelerinaj este în fiecare an, la mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor Bocşa Vasiova, care are al doilea praznic de ocrotire, sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, sărbătoare care adună în tinda mănăstirii în fiecare vineri luminată sute de credincioşi din zonă şi nu numai.

Obiceiul de a săvârşi sfinţirea apei celei mari la izvorul mănăstiri, care dăruieşte numele aşezământului monahal „Sf. Ilie de la Izvor” este găsit în jurul anului 1865, când la acest izvor s-a tămăduit un miner din localitatea minieră vecină Ocna de Fier. De atunci tradiţia confirmă că mulţi pelerini care s-au închinat cu credinţă la sfânta mănăstire şi au gustat din apa izvorului mănăstirii s-au tămăduit de boli şi neputinţe. ( … )

Cuvântul de binecuvântare din partea Preasfinţitului Părinte Episcop Lucian. „Întrucât am venit cu binecuvântarea Chiriarhului nostru, dorim să vă transmitem dragostea şi purtarea de grijă a Preasfinţiei Sale, care din pricini binecuvântate nu a putut fi în mijlocul obştii monahale şi a credincioşilor, însă poartă în rugăciune această mănăstire, care îşi are vechimea şi ocrotitorii asemenea cu mănăstirea de metanie a Preasfinţiei Sale. Ţinem aşadar să felicităm obştea monahală pentru eforturile administrative intreprinse în ultima perioadă, care au înfrumuseţat, renovat şi consolidat ansamblul monahal, precum şi pentru efortul misionar pe care mănăstirea îl face pentru oraşul Bocşa, şi nu în ultimul rând pentru dragostea pe care părintele duhovnic Ion Petrică o are pentru copiii instituţionalizaţi de la Direcţia Generală de Protecţe a Copilului Caraş-Severin, unde sfinţia sa îşi întregeşte menirea misionară” a mai spus părintele Casian Ruşeţ. ”

sursa : Episcopia Caransebeşului

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul…

sursa imaginii : aici

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul…

‘Puterea” cuvintelor inseamna si intelesul lor. Ele au in ele o putere; cuvintele au puterea asupra celui ce le rosteste sau le aude cand acela este constient de sensul lor, sau patrunde la el.

Omul se poate linisti oriunde si in orice slujba daca il cheama pe Dumnezeu in tot ce face.

Despre puterea Rugăciunii!

Rugaciune

 

Rugaciunea mentala nu este – dupa parerea mea – decât o relatie de prietenie, în cadrul careia te afli adesea fata în fata cu Dumnezeu, de Care stii ca esti iubit. ( Tereza de Avila)

Rugaciunea ne arata ca umilinta înalta, iar nu coboara pe om. ( Petre |utea)

Cine este acela care nu are nimic de cerut lui Dumnezeu ? (pr. Arsenie Papacioc)

Dumnezeu vrea sa-ti daruiasca mai multe bunatati decât ceri tu. ( Fericitul Augustin)

Rugaciunea este mijlocul prin care se revarsa în sufletul nostru lumina. ( Vladimir Lossky)

Unindu-se moral în rugaciunea adevarata cu Dumnezeu, omul nu se uneste cu El doar pe sine însusi, ci îi uneste cu El si pe ceilalti; el devine un inel de legatura între Dumnezeu si creatie, între lumea divina si cea naturala. Predându-se liber lui Dumnezeu, vointa omeneasca nu este mistuita de El, ci este asociata ei si devine o forta noua, divino-umana, în stare sa faca lucrarea lui Dumnezeu în lumea oamenilor. Prin aceasta, rugaciunea adevarata, ca o legatura moral-harica cu Dumnezeu, se deosebeste de toate celelalte relatii umane cu Divinitatea. ( Vladimir Soloviov)

Nu este de ajuns sa posedam arta rugaciunii; trebuie sa devenim rugaciune, rugaciune întrupata. Nu este de ajuns consacrarea unui timp pentru rugaciune, caci fiecare act, fiecare gest, chiar si un surâs, trebuie sa devina un imn de adorare, o ofranda, o rugaciune. Trebuie sa oferim nu ceea ce avem, ci ceea ce suntem. ( Paul Evdokimov)

Daca câtiva oameni se roaga, daca intra în starea de rugaciune <pura> si în mod aparent nefolositoare, ei transforma universul prin simpla lor prezenta, prin însasi existenta lor. ( Olivier Clement)

Folosul rugaciunii sta în împlinirea scopului ei, adica iertarea pacatelor si mântuirea sufletului, indiferent daca o facem cu gura, prin cuvânt, cu mintea sau cu inima. ( pr. Paisie Olaru)

Din adâncuri strigat-am catre Tine, Doamne ! (Sfânta Scriptura)

Trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce este de folos sufletului, nu ceea ce ne este de folos noua. ( Dicton patristic)

Rugaciunea este singura ce ne poate înalta la cunosterea lui Dumnezeu. ( Sfântul Maxim Marturisitorul)

Rugaciunea constituie o înaltare a intelectului catre Dumnezeu; ea este o conversatie a intelectului cu Domnul. ( Evagrie din Pont)

Rugaciunea este începutul cunostintei nemateriale si simple. ( Evagrie din Pont)

Rugaciunea este alungarea întristarii si a descurajarii, (…) rodul bucuriei si al multumirii. ( Evagrie din Pont)

Rugându-te, sa nu dai vreun chip lui Dumnezeu, în tine, nici sa nu îngadui mintii tale sa se modeleze dupa vreo forma, ci apropie-te în chip material ce Cel nematerial si vei întelege. ( Evagrie din Pont )

Daca, rugându-te, ai ajuns la o bucurie mai presus de orice veselie, ai ajuns la adevarata rugaciune. ( Sfântul Nil Sinaitul)

Înainte de a-ti ridica mâinile catre cer, trebuie sa-ti ridici sufletul si, înainte de a-ti ridica ochii, ridica-ti gândul la Dumnezeu. ( Origen)

Sufletul omului este un altar. ( Origen)

Nu se poate ca Dumnezeu sa nu asculte rugile omului, daca omul asculta poruncile Domnului. ( Avva Isaia)

Rugaciunea ta ramâne neauzita, când o acopera strigatul celui napastuit de tine. ( Sfântul Ioan Gura de Aur)

Ceea ce este respiratia pentru viata trupeasca, aceea este si rugaciunea pentru viata sufleteasca. ( Isichie Sinaitul)

Rugaciunea este bucurie sfânta, ce atrage spre sine mintea (…) revarsând bucuria duhovnicesca si în trup. ( Sfântul Grigorie Sinaitul)

Când tu vorbesti în ascuns cu tine însuti, cuvintele tale sunt cercetate în cer. De aceea si raspunsurile îti vin de acolo. ( Sfântul Vasile Cel Mare)

Rugaciunea nu este urmarea meritelor noastre, ci a îndurarii lui Dumnezeu. ( Toma d’Aquino)

Daca te vei ruga pentru toti, toti se vor ruga pentru tine. ( Fericitul Augustin)

Inima cea mai milostiva este aceea care arde pentru toata faptura, pentru oameni, pentru pasari, pentru demoni si pentru toata zidirea. ( Sfântul Isaac Sirul)

Nici fecioare, nici femei maritate, nici monah, nici mirean, ci o hotarâre dreapta cauta Dumnezeu. Si, primind-o ca pe însasi fapta, trimite aceluia Duhul Sfânt pentru a lucra împreuna cu el, pentru a îndrepta viata tuturor celor ce vor sa se mântuiasca. ( Sfântul Macarie)

Este necesar sa ne rugam cu evlavie, fiindca noi singuri, fara ajutorul lui Dumnezeu, nu avem puterea sa învingem ispitele. (…) Rugaciunea este lucrul cel mai simplu si, în acelasi timp, cel mai dificil. ( Sfântul Ioan de Kronstadt)

Ce sa faca Dumnezeu cu multumirile noastre, când cu faptele Îi aratam doar nemultumire ? (Sfântul Ioan de Kronstadt)

Rugaciunea este o stare de permanenta recunostinta. ( Sfântul Ioan de Kronstadt)

A-I multumi lui Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu este ceva deosebit; a-I multumi însa când este furtuna, atunci se arata adevarata recunostinta. ( Sfântul Ioan Gura de Aur)

Sa multumim în toate si pentru toate ! (Sfântul Ioan Gura de Aur)

Omul care-I multumeste lui Dumnezeu pentru relele ce trec peste el, nu simte acele rele. ( Sfântul Ioan Gura de Aur)

Cel ce se sileste sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru toate cele primite de la aproapele sau, acela se sileste si sa iubeasca. ( Teofilact)

A descrie frumusetea omului înseamna a cânta cel mai frumos imn gloriei lui Dumnezeu. În om este cuprinsa minunea : în gândire, atâta inteligenta; în inima, atâta iubire; în viata, atâta vointa. ( pr. Agatanghel Gutu)

Cel care se roaga este cu adevarat teolog. ( Evagrie din Pont)

Slava lui Dumnezeu este omul. ( Sfântul Irineu)

Unde se termina rugaciunea, începe pacatul. ( Sfântul Efrem Sirul)

Fratele Laurentiu era mai mult unit cu Dumnezeu în cadrul activitatilor sale obisnuite, decât în timpul serviciilor religioase. Este o mare iluzie – spunea el – sa ne imaginam ca timpul dedicat rugaciunii ar fi altfel decât restul zilei. ( pr. Kallistos Ware)

Rugaciunea este prezenta lui Dumnezeu în toti si în toate. ( Sfântul Grigorie Sinaitul)

Rugaciunea este, dupa fiinta ei, apropierea si unirea omului cu Dumnezeu; iar dupa lucrare, rugaciunea este puterea sustinatoare a lumii, împacarea cu Dumnezeu (…) . ( Sfântul Ioan Scararul)

Linistea este neîntrerupta închinare lui Dumnezeu si statornicie în fata Lui. ( Sfântul Ioan Scararul)

 

Cerul este, adesea, mai aproape de noi atunci când ne aplecam, decât atunci când ne îndreptam în sus. ( Sfântul Grigorie de Nazianz)

Numai Dumnezeu, cu nesfârsirea Lui, poate tine sufletul absorbit în contemplarea Lui, adica în liniste, fara trecerea necesara de la un lucru marginit la altul. ( pr. Dumitru Staniloae)

Rugaciunea îl elibereaza pe om, îl degaja de natura exterioara si de sine însusi. În acest fel, ea tine sufletul deschis catre Dumnezeu ca Persoana. Cel ce nu se roaga ramâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare si al înclinatiilor patimilor sale, care îl domina pe om mai mult decât o face natura. Rugaciunea asigura libertatea (…). ( pr. Dumitru Staniloae)

Nimic nu mi se pare mai atragator decât dialogul secret al sufletului cu el însusi si cu Dumnezeu. ( Sfântul Grigorie de Nazianz)

Aceasta este rugaciunea adevarata : a tacea si a asculta vocea fara cuvinte a lui Dumnezeu din adâncul inimii, a înceta sa lucrezi de unul singur, a patrunde în lucrarea lui Dumnezeu. ( pr. Kallistos Ware)

Doamne, fa din mine o unealta a Pacii Tale ! (Francisc din Assisi)

Lucrul cel mai important în rugaciune este de a sta în fata lui Dumnezeu cu mintea coborâta în inima. ( Sfântul Teofan Zavorâtul)

Tu erai înlauntrul meu, dar vai, eu însumi eram înafara mea. ( Fericitul Augustin)

Rugaciunea este unitatea de masura a dragostei. ( Fericitul Augustin)

Rugaciunea este o iarba de vindecare si de folos, dar, daca nu stim unde se cade s-o punem, nu vindeca boala noastra. ( Sfântul Ioan Gura de Aur)

Rugaciunea este lucrarea credintei, aratarea celor nadajduite, iubirea realizata, miscarea îngereasca, puterea celor fara trupuri, descoperirea inimii, nadejdea mântuirii, semnul sfintirii, devenirea sfinteniei, cunoasterea lui Dumnezeu, unirea Duhului Sfânt, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semnul împacarii, pecetea lui Hristos, steaua de dimineata a inimilor, descoperirea lui Dumnezeu, izvorul tacerii, pecetea lacasului îngeresc. ( Sfântul Grigorie Sinaitul)

Mântuirea si rugaciunea nu stau în vorbe. ( Sfânta Scriptura)

Rugati-va neîncetat ! (Sfânta Scriptura)

sursa: aici

Părintele Cleopa – Despre rugăciune – Crestin Ortodox:

Tatal nostru

Tatal nostru
Care esti in ceruri
Sfinteasca-se numele Tau
Vie imparatia Ta
Faca-se voia Ta
Precum in cer asa si pre Pamant
Painea noastra cea de toate zilele
Da-ne-o noua astazi
Si ne iarta noua gresalele noastre
Precum si noi iertam gresitilor nostri
Si nu ne duce pre noi in ispita
Ci ne izbaveste de cel rau
Ca a Ta este imparatia
Puterea si Slava
In numele Tatalui
Al Fiului
Al Sfantului Duh
Amin.


Creştin este cel ce Îl imită pe Hristos: în cuvinte, în fapte, în gândire. – Sfântul Ioan Scărarul

Dacă Dumnezeu nu îţi îndeplineşte imediat rugăciunea, nu deznădăjdui! Dumnezeu este mai înţelept decât tine. – Sfântul Efrem Sirul

Unde se termină rugăciunea, începe păcatul. – Sfântul Efrem Sirul

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul…

surse : filocalia.ro, crestinortodox, youtube, citapedia.ro

Hristos a Înviat ! Adevărat a Înviat !

cioaraandrei.blogspot.com

Hristos a Înviat ! Adevărat a Înviat !

„Ziua Învierii, să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile, că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă.” (Canonul Învierii, Cântarea 1, glas 1, Irmos)

Lucrarea de mantuire a lui Hristos nu s-a incheiat cu moartea Sa pe Cruce, ci e desavarsita prin inviere.   Invierea lui Hristos ne arata ca am fost cu desavarsire mantuiti, ne asigura ca moartea ce domnea peste firea noastra a fost invinsa, ca trupurile noastre nu vor ramane vesnic prefacute in tarana, ci vor invia.

Invierea nu e numai o revenire a trupului la viata dinainte de moarte, ci inseamna si o prefacere totala a trupului. Ea e o treapta noua si cea din urma pe drumul mantuirii noastre, urcat de Hristos.  Lucrarea de mantuire a omului a constat si intr-o desavarsire a firii omenesti, slabita de pacat, iar desavarsirea aceasta a realizat-o Iisus Hristos intai in firea Sa, pana la capat, ca apoi, prin impartasire din ea, sa se desavarseasca si firea noastra. Si trupul nostru care va invia nu va mai fi ca trupul nostru de acum, ci desavarsit, dupa asemanarea lui Hristos cel inviat.

Prin inviere trupul Domnului a ajuns nemuritor si liber de trebuintele materiale si de durere.  Asa vor ajunge si trupurile noastre inviate. Prin inviere, Hristos a scos din firea noastra stricaciunea si moartea.  Apoi, trupul Domnului a devenit luminos si plin de slava, asa cum s-a aratat pe muntele Taborului, dumnezeirea Lui aratandu-se in toata stralucirea. Asa vor fi si trupurile noastre dupa inviere. Caci zice Apostolul Pavel: “Asa este invierea mortilor: Se seamana (trupul) intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune; se seamna intru necinste, inviaza intru slava; se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc. Daca este trup firesc este si trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 42-44).

Nestricaciunea trupului Domnului are doua intelesuri:

–          inainte de inviere, a fost nestricacios in intelesul ca nu se putea desface in pamant, dar a fost stricacios in intelesul ca suferea de foame, de sete, de oboseala, putea fi strapuns cu cuie si putea muri, adica putea fi parasit de suflet;

–          dupa inviere devine nestricacios in intelesul ca nu mai sufera nici o trebuinta materiala, nu mai sufera durere, nu mai poate muri (Sf. Ioan Damaschin). Aceasta este si deplina indumnezeire a trupului.

Indumnezeirea sufletului Mantuitorului are si ea doua intelesuri:

–          inainte de inviere sufletul era indumnezeit in intelesul ca vointa si lucrarea sa erau imbogatite, calauzite si strabatute de Dumnezeirea Cuvantului;

–          dupa inviere sufletul e indumnezeit in intelesul ca lucrarea lui e strabatuta cu totul de lucrarea Dumnezeirii.

Invierea lui Hristos ne da garantia ca tot ce a spus Iisus Hristos e adevarat, e temelia credintei noastre, deci si aceea ca El este Fiul lui Dumnezeu si ca moartea Lui a avut drept scop eliberarea noastra din robia pacatului si impacarea noastra cu Dumnezeu. Daca n-ar fi inviat El, tot ce a spus El n-ar fi capatat adeverire si nici noi n-am avea siguranta ca inviem. De aceea, Sf. Apostol Pavel spune: “Iar daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra, sunteti inca in pacatele voastre. Si atunci si cei ce au adormit intru Hristos au pierit… Iar acum Hristos a inviat din morti, fiind incepatura (a invierii) celor adormiti. Caci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si invierea mortilor. Ca precum in Adam toti mor, asa si in Hristos toti vor invia” (I Cor. 15, 17-18, 20-22).

vorbeintelepte.wordpress.com/

ro.wordpress.com/tag/mihail-stanciu/

„Ziua Învierii, să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile, că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruinţă.” (Canonul Învierii, Cântarea 1, glas 1, Irmos)

Hristos a Înviat!!!

Sibilla