Atlantis…

Atlantida a existat în Marea Neagră, din continent mai rămînînd doar Insula Şerpilor

sursa : aici

Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sînt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşiţă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani.

Atlantidă românească

Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia preistorică“, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, după unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gînditorul“ şi datate 5000-3000 î.Hr., într-o perioadă cînd de gîndire abstractă nu putea fi vorba. Însăşi cetatea Histria conţine o ciudăţenie: pare a fi construită pe role.

Insula Şerpilor, rămăşiţa unui continent

Conform ipotezei susţinute de tot mai mulţi adepţi, din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula Şerpilor (foto). Certitudine este doar faptul că pe colţurile de stîncă azi pustii se ridica pe vremuri un superb templu închinat zeului Apollo. Puţini ştiu că însuşi Mihai Eminescu a vorbit în versurile sale de enigmatica Atlantidă din Marea Neagră. „Din Fundul Mării Negre, din înalte-adînce hale/ Dintre stînce arcuite, din gigantice portale/ Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit“. Locuitorii Insulei Şerpilor din antichitate era numiţi Blajini sau Preafericiţi şi erau consideraţi urmaşii atlanţilor. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbrăţişată şi de Robert Ballard, descoperitorul Titanicului. Acesta susţine că, în urmă cu circa 7.000 de ani, fîşia de pămînt care separă Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugînd civilizaţia momentului respectiv. Un argument în sprijinul localizării continentului dispărut în spaţiul românesc este şi acela că, în faza de descompunere a imperiului, atlanţii practicau intens sacrificiile umane, obicei sîngeros şi crud pe care-l aveau geto-dacii.

Atlanţi la Şinca Veche?

Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că există şi azi, acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia (foto). De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormîntul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură avînd 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mîna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfîntă. Atlanţii e posibil să fi ajuns şi prin părţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Şinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde să le ia decît de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

Din ce cauză s-a scufundat?

• Astronomul polonez M.M. Kamienski a apreciat că aşa-numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra ( 9541 î.Hr.) şi a produs scufundarea Atlantidei. Inginerul german Otto Muck susţine că în Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă un meteorit gigant cu diametrul de 10 km. Legenda potopului este arhicunoscută. Această faimoasă catastrofă a lumii antice poate fi întîlnită la majoritatea popoarelor, cu excepţia aborigenilor australieni, a laponilor şi eschimoşilor. Oamenii de ştiinţă admit faptul că la baza mitului a stat un fenomen real, verificabil istoric şi arheologic, uriaşele inundaţii fiind o consecinţă a încălzirii climei după ultima glaciaţiune. Potopul menţionat şi în Vechiul Testament şi apreciat de Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, a lăsat din Atlantida numai „Insula celor 7 cetăţi“.

Multe legende venite de dincolo de timp vorbesc despre pamânturi sfinte aflate pe locul unde acum domină Marea Neagră. Unii cercetători afirmă că aici este localizată străvechea Atlantida, cu templele sale, în special Templul lui Apollo, zeul soarelui, a cărui origine hiperboreană începe să capete un contur tot mai precis. Din străvechea Atlantida, se zice, că a rămas doar Insula Şerpilor.Insula Şerpilor a fost un teren mistic, un loc de trecere între două lumi. Aici, pe colţurile de stâncă acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu care a fost închinat solarului Apollo. Apele mării îi protejau pe preoţii solari de vizitele curioşilor şi ale profanilor.
Marele Diodor amintea în scrierile sale Insula Şerpilor, cunoscută ca Insula Leuky:  „În faţa ţinutului celţilor, în parţile Oceanului, este o insula numită Leuky, adică Albă. Latona, mama lui Apollo, s-a născut aici şi din cauza asta Apollo este mai venerat aici decţt ceilalţi zei… Această insulă era numită şi Helixea (Felicia) sau “nesos makaron”, Insula Preafericiţilor. Nu departe de acolo erau munţii Riphei (Carpaţi)…”
Preafericiţii sau Blajinii erau urmaşii atlanţilor, cunoscuţi şi sub numele de rămăni. Despre ei textele vechi amintesc că locuiau pe lângă apele cele mari în care se varsă toate apele, iar folclorul românesc spune că în acele tarâmuri îşi are Dumnezeu cetatea de unde guvernează toate ale lumii, bune şi rele. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbraţişata şi de Robert D. Ballard, fost ofiţer al armatei maritime a Statelor Unite şi oceanograf specializat ân arheologie acvatică, printre altele fiind descoperitorul rămăşiţelor Titanicului şi a navei de luptă Bismark. Acesta susţine că în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pămâînt care separa Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei. Revărsarea acesteia a fost catastrofală pentru civilizaţia momentului respectiv. Forţa apei a distrus totul în calea ei, iar egalizarea celor două nivele s-a făcut abia după 40 de zile. O serie de construcţii ciudate au fost depistate, cu ajutorul sonarului, pe fundul mării. Să fie oare vorba despre Atlantida? Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşişă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani.
Etnograful Adrian Bucurescu arată că Atlantida s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia preistorică“, Nicolae Denşuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insula a Şerpilor din Marea Neagră, (Nesos) Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, dupa unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gânditorul“ şi datate 5000-3000 î.Hr., într-o perioadă când de gândire abstractă nu putea fi vorba.
Însaşi cetatea Histria conţine o ciudaţenie: pare a fi construită pe role. Este vorba despre un sistem de coloane orizontale peste care a fost construit zidul propriu-zis. Pentru cei care nu sunt specialişti, le spunem doar că astfel de construcţii folosesc, la ora actuală, arhitecţii japonezi pentru a atenua şocul cutremurelor. Este celebrul sistem de „clădiri pe role” care asigură siguranţa înaintea cutremurelor de orice fel. De unde cunoşteau grecii veniţi aici, pe ţărmul Mării Negre, această tehnică? Şi dacă o cunoşteau, de ce cetaţile din patria lor (mult mai încercată din punct de vedere seismic) şi din alte zone colonizate nu au fost construite în acelaşi mod?…
Charles Berlitz a publicat într-una din carţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că exista şi azi, acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Alba) unde există acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormântul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil sa fi ajuns şi prin parţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursiţelor de la Sinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinte extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde sa le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

Memento mori

de Mihai Eminescu

” Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale
Dintre stânce arcuite, din gigantice portale
Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit…
Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte’nalte şi cobor în sure hale
Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;
Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,
În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere
Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii mângâie duios.”

sursa : aici

Potopul a inceput in Romania
Biblia vorbeste despre un mare potop caruia nu i-a supravietuit decat Noe si familia sa. Mergand pe firul Bibliei, constatam ca, dupa ce fiii lui Noe s-au despartit si a plecat care incotro. Numai ca, desi in afara lor nu mai ramasese nici un om pe Pamant, fiii lui Noe s-au intalnit, totusi, cu oameni. Dar nu de inadvertentele Bibliei ne vom ocupa in acest material. Analizind scrierile vechi ale fiecarui popor, constatam ca la fiecare gasim cate un potop din care s-au salvat foarte putini. Ce e mai interesant, e faptul ca legendele românesti vorbesc, la randul lor, despre diverse inundatii catastrofale, dar cine sa ia seama la niste ‘povesti’, cum le spun majoritatea românilor.
Si totusi, atunci cand aceste „povesti” sunt demonstrate fizic, cu vestigii fizice descoperite, lumea stiintifica amuteste, da putin inapoi si apoi incearca sa demonstreze noua ipoteza, uitind ca tot ea refuza sa accepte niste idei ce pareau a depasi realitatea construita cu migala, de unii pseudo-cercetatori, timp de ani de zile.
Sfirsitul Atlantidei si inceputul Potopului
Michael Robinson este profesor la Universitatea Ohio si este specializat in inundatiile catastrofale care s-au abatut asupra Pamantului din cele mai vechi timpuri.
A fost unul dintre cei care au imbratisat ipoteza emisa de Robert Ballard, cand acesta afirma ca Potopul Biblic a inceput in bazinul Marii Negre. Numai ca, spre deosebire de Ballard, Michael Robinson a preferat pentru cercetarile sale nu tarmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epava de corabie veche de cateva mii de ani, ci tarmul nordic românesc, in apropiere de insula Serpilor, si undeaparatura a inregistrat niste constructii ciclopice stranii, piramide si catedrale ce par de neinchipuit pentru zilele noastre.
„In cercetarile mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arata ca toate civilizatiile isi au radacinile pe teritoriul patriei dumneavoastra si am avut acces la toate descoperirile facute in România, din acest punct de vedere, descoperiri de care românii nici macar nu au auzit”. Robinson face mai mult. El isi face cercetarile in lungul bazinelor riurilor românesti, despre care considera ca sunt ramasite ale unui fluviu imens care strabatea continentul eurasiatic sau chiar ale unui lac cu apa dulce care acoperea România in urma cu mai multe zeci de mii de ani. Ipoteza sa este destul de indrazneata, dar nu singulara. Afirma ca pe teritoriul României Mari ar fi fost fantastica Atlantida si ca cetatile descoperite in munti nu sunt decat ramasite a ceea ce a mai ramas din stravechea civilizatie, dupa scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune aceasta ipoteza cu o alta, cea a originii Potopului, punind egalitatea intre cele doua evenimente.
„Ceea ce oamenii au numit Noe si familia sa, au fost, in fapt, singurii atlanti care au supravietuit cataclismului. Iar arca a fost construita din lemn de cedru la dumneavoastra, in România, locul de unde a inceput si marea inundatie a Pamantului”.

sursa : aici

Sfinxul, ce s-a dovedit a fi cheia, « farul » Kogaionului, o infatiseaza pe Marea Mama – personificare a Pamantului, matrice si receptacul al vietii…. Principala functie a Sfinxului din Bucegi se identifica in structura atributiva a Zeitei numita Tara, din traditiile Indiei si Tibetului . In limba sanscrita Tara (Târa) inseamna Stea, iar Tara (Târâ) inseamna Salvatoare. Conform textelor budiste Tara este Stea calauzitoare; ea este cea care arata drumul si conduce pana la pragul realizarii supreme.

sursa : aici

„Daci montibus inhaerent”, adica „Dacii (care) stau aninati de munti”, scrie istoricul roman Lucius Annaeus Florus. Nenumarate cetati geto-dacice s-au descoperit indeosebi pe munti si pe dealuri, mai rar in campii. Stramosii nostri erau asadar „neam de piatra”, dupa cum le spuneau primii nostri istorici, mai romantici decat cei de mai incoace.

Muntii Carpati sunt plini de vestigii preistorice, pe care unii visatori le numesc „atlante”, altii „pelasgice”. In acest sens, Bucegii aprind imaginatia prin toponimie, dar mai ales prin multimea de megaliti, fie ca au fost sculptati de mesteri din stravechime, fie ca i-ar fi cioplit vantul, zapada si ploaia. Cele mai spectaculoase astfel de monumente sunt, desigur, Sfinxul Romanesc si Babele.

Pământul  uitat de timp

Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat  întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea  tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această  problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V Lovinescu.

Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării  dacismul  a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani,pecenegi, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că  că acest fapt a  ocrotit  tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele  Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze  România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi  acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrânicare mai stiu  legendele  şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează  cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf Graal şi inviolabilitatea  misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

zamolxe

sursa : aici

De la cavalerul trac la sângiorzul românesc

sursa : aici

De la cavalerul trac la sângiorzul românesc

Anul vechi pastoral era structurat pe două anotimpuri: iarna, patronată de lup, personificare a întunericului şi frigului, şi vara, patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii. Între cele două divinităţi zoomorfe, Lupul şi Calul, şi aştrii care măsoară timpul oamenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul este asociat cu astrul lunar, căruia îi cântă noaptea urlând, calul cu astrul solar pe care îl ajută zilnic să urce pe bolta cerului de la răsărit până la zenit. Cu excepţia măgarului, vietatea cal nu are la latitudinea geografică a României un alt concurent al cărui orologiu biologic să se apropie atât de mult, prin ritmicitatea şi durata ciclului de reproducţie, de lungimea anului tropic. Pentru a se orienta în timp, omul preistoric, lipsit de aparate de măsurare a acestuia, folosea orologiile astronomice şi biologice oferite direct de natură. Un astfel de orologiu a fost fătatul mânjilor în preajma echinocţiului de primăvară, fenomen astronomic celebrat ca An Nou de multe popoare ale lumii vechi. Dacă în calendarul popular sărbătorile şi obiceiurile dedicate lupului (Filipii, Noaptea Strigoilor, Sânpetrul Lupilor ş.a.) sunt grupate pe timp de iarnă, cele ale calului (Sântoaderul cel Mare, Caii lui Sântoader, Joia Iepelor, Strodul Rusaliilor, Paştele Cailor, Căluşul) sunt concentrate pe timp de vară.

Pe teritoriul României, în Dobrogea, Oltenia și Transilvania au fost descoperite peste 200 de piese arheologice care aparţin cultului Cavalerului Trac, zeu venerat de populaţiile care trăiau în regiunea balcano-carpato-dunăreană în secolele 2-3 d. H.. Cavalerul Trac este reprezentat de un tânăr călăreţ care merge la vânătoare cu calul, la pas sau în galop. Mâna dreaptă este ridicată, în semn de binecuvântare, sau ţine cu ea diferite obiecte cu caracter sacru. Scena sacră în care Cavalerul Trac apare singur sau însoţit de alţi zei (Cybele, Dionysos, Hermes) mai cuprinde ca elemente de peisaj un pom cu un şarpe încolăcit şi un altar. Amintim că în regiunile dunărene aparţinând Daciei, Moesiei şi Dalmaţiei au fost descoperite un număr mare de reliefuri sculptate, fără inscripţii votive, aparţinând geto-dacilor, numite de arheologi Cavaleri Danubieni. Acestea redau o zeiţă încadrată de doi cavaleri care poartă în suliţe balaurul dacic, călcând triumfători duşmanii sub copite.

După aproximativ două milenii, Sângiorzul din calendarul popular păstrează încă amintirea unui zeu precreştin al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat pe criterii etnologice cu Cavalerul Trac. Sfântul creştin Marele Mucenic Gheorghe – numit de ţărani Sângiorz în Transilvania şi Banat, Sfântul Gheorghe în Moldova, Muntenia şi Oltenia – şi Sâmedru (26 octombrie) împart anul în două anotimpuri pastorale: vara între Sângiorz şi Sâmedru; iarna între Sâmedru şi Sângiorz. Cei doi sfinţi poartă la brâu cheile anului, cu care Sângiorz închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie, iar Sâmedru închide vara şi deschide iarna la 26 octombrie. Un sfânt înfrunzeşte codrul, celălalt îl desfrunzeşte. Între ei ar fi fost încheiat un rămăşag pe viaţă şi pe moarte: dacă copacii sunt neînfrunziţi pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângiorz şi invers, dacă pe 26 octombrie codrul este înfrunzit.

mai multe informaţii, la sursă : Ion Ghinoiu, REVISTA CLIPA

sursa : aici

SF. GHEORGHE (Sangiorzul) sau Purtatorul de biruinta

Sangiorzul se sarbatoreste din cele mai vechi timpuri, la o luna dupa echinoctiul de primavara si se spune ca „el tine cheile cerului si sloboade soarele sa urce in tarie ca sa aduca vara”.

Peste vechiul zeu al vegetatiei, Cavalerul Trac (protector al cailor, vitelor cu lapte si holdelor semanate), calendarul ortodox l-a suprapus pe Sf. Gheorghe, sfantul razboinic calare pe un cal alb, care a omorat balaurul ce ameninta lumea. Sarbatoarea in sine reprezinta inceputul verii pastorale, al carui sfarsit il va marca ziua Sfantului Dumitru.
Sarbatorile celor doi sfinti impart anul in doua anotimpuri simetrice – vara pastorala ( 23 aprilie – 26 octombrie) si iarna pastorala ( 26 octombrie – 23 aprilie).

Legenda populara spune ca Dumnezeu a incredintat cheile vremii sfintilor Gheorghe si Dumitru, care de atunci le poarta la brau. Intre cei doi sfinti exista un legamant pe viata si pe moarte: daca padurea nu este infrunzita pe data de 23 aprilie, Samedru il omoara pe Sangiorz. Acelasi lucru se va intampla si cu Samedru daca in ziua de 26 octombrie, Sangiorzul va gasi frunze pe pomi.

O alta legenda ne aminteste ca pe vremea cand Sfantul Gheorghe era om pe pamant, toate apele de baut s-au oprit si nu era decat un singur loc de unde trebuia sa ia apa fiecare familie. Acel loc insa, era pazit de un balaur infricosator, care cerea in schimbul apei cate un suflet. Tot in timpul acela, sosise vremea ca sa dea si imparatul un suflet. El nu avea decat o fata pe care, desi o iubea ca pe lumina ochilor, a gatit-o pentru a i-o trimite balaurului. Dumnezeu, indurandu-se de oameni, l-a trimis pe Gheorghe sa rapuna balaurul. Imparatul, voind sa-l rasplateasca, i-a fagaduit fiica de sotie, dar Sf. Gheorghe a raspuns ca lui nu-i este dat sa se casatoreasca, ci sa-l slujeasca pe Dumnezeu, facand bine pe pamant.

De-atunci, oamenii au inceput sa se stropeasca cu „apa neinceputa” din fantani si izvoare ca sa „dezlege belsugul”, sa puna crengi de rug la porti, sa unga ferestrele, usile, portile si hornul casei cu usturoi, inchinandu-se lui Dumnezeu si Sfantului Gheorghe, ca sa stavileasca astfel intrarea zanelor care bantuie noaptea.

Pentru ca la  Sangiorz incepe al doilea sezon al anului pastoral, in aceasta perioada urca oile la munte si are loc masurisul laptelui. Masurisul laptelui este o traditie complexa, dar minutios organizata, care are loc de secole fara nici o modificare. Fiecare familie din sat isi duce turmele de capre si de oi la o strunga de langa sat, unde pastorii angajati din vreme le mulg. Laptele obtinut este „masurat”, pentru a sti cata branza i se cuvine fiecarei familii in acel sezon.

Multe sunt credintele si superstitiile legate de Sangiorz:
– gunoiul din ziua aceasta se pune la radacina pomilor ca sa rodeasca bine
– cine se spala in dimineata aceste zile cu roua, toata vara va fi sanatos si nu-i vor iesi pete pe obraz
– o piele de sarpe, jupuita de Sf. Gheorghe si purtata noua zile la gat, se crede ca te fereste de friguri
– e bine sa te cantaresti de Sf. Gheorghe, pentru ca atunci nu se mai lipeste de tine nici un farmec
– de Sf. Gheorghe sa nu dai nimic din casa ca-ti dai norocul
– daca in ziua de Sf. Gheorghe va fi roua multa sau ceata, e semn de an bogat
– sprinten iute, harnic si indemanatic la lucru in decursul anului poate fi doar acela care este urzicat in aceasta zi
– fetele seamana busuioc si tin semintele in gura, pentru a creste si a mirosi frumos

Tot acum este vremea potrivita pentru a incheia contracte: „Sf. Gheorghe tocmeste si Sf. Dumitru plateste”, zice taranul referindu-se la vechile tocmeli ce le incheiau in aceasta perioada stapanii stanelor cu ciobanii si vacarii. In Bihor, s-a pastrat traditia ca, in aceasta zi, sa se formeze turmele, sa se desparta mieii de oi si sa se tocmeasca pastorii.

Batranii mai povestesc ca de Sangiorz ard comorile ingropate prin paduri, iar cei care le vad luminand pot merge sa le caute a doua zi.

Pe valea Crisului Repede se obisnuieste ca, de Sangiorz, sa se impodobeasca portile si usile grajdurilor cu crengi cu ghimpi, ca sa alunge strigoii care fura mana laptelui.

Forma cea mai arhaica a sarbatorii o reprezinta Sangiorzul din zona Muntilor Apuseni, unde o ceata de feciori organizeaza un adevarat scenariu al carnavalului de primavara, in care tinerii, imbracati in verdeata, stropesc si ii urzica pe sateni, canta si joaca, in scopul stimularii magice a fortelor creatoare din natura (V. Butura – Cultura spirituala romaneasca).

sursa : AICI

Baia Vulturilor…

Baia Vulturilor…

Sectorul cel mai înalt al Munţilor Semenic este constituit de culmea principală, punctată de vârfurile Piatra Nedeii (1437 m).

Lacul Baia Vulturilor (1400 m altitudine) este situat la izvorul pârâului Băile Mari. Baia Vulturilor (Adler Bad) este un lac crio-nival, cu o suprafaţă mică şi o apă cristalină, foarte rece.

Despre Lacul Baia Vulturilor şi despre izvorul său (limnocren), numit şi Izvorul Tămăduirii, se crede că ar avea putere de tămăduire. În trecut, puterile miraculoase atribuite apei Băii Vulturilor, atrăgeau nenumăraţi pelerini.

Pe lângă aceştia, depresiunea nivală Baia Mare a Vulturilor (sub Vf. Piatra Nedeii), găzduia mari serbări pastorale, ceea ce impunea un deosebit aflux de oameni, care se adunau aici de Sf. Ilie de pe toate văile cu obârşie în „inima” muntelui.

Legenda Băii Vulturilor

Se spune că demult, într-un sat, se ivise pe lume micuţa Ana.

Ursitoarele au sosit într-un suflet să-i dăruiasca haruri, pe masa din odaia micuţei găsindu-se tot felul de daruri pentru ele.

Doar a şaptea ursitoare s-a oprit din ursit, când a întins mâna să-şi ia darul şi a observat că masa era goală. A promis strigând, că o să se răzbune şi s-a pierdut în zare ca un fum.

Vremea a trecut. Ana era în sat ca o floare rară. Toţi o îndrăgeau, toţi o ocroteau, căci unde se afla ea, se aşeza liniştea şi veselia.

În ziua în care a împlinit şaisprezece ani, a plecat la râu. Acolo a zărit-o un flăcău din sat, care s-a oprit vrăjit de frumuseţea ei.

A cules de îndată toate viorelele din pădure şi i le-a adus.

S-a înfiripat începând de atunci, iubirea dintre Ionuţ şi Ana, iubire ce nu a fost umbrită de nici o supărare sau nemulţumire.

Dar într-o zi Ana s-a îmbolnăvit şi nu s-a mai ridicat din pat. Nimeni nu a ştiut de ce pe fată nu o mai ţin picioarele.

În timp ce stăteau posomorâţi, a venit la ei o babă şi le-a spus unde se găseşte leacul, şi anume pe Muntele Semenic. Acolo se află baia vulturilor, unde vulturii se scaldă o singură zi din an. Acolo trebuia să se îmbăieze Ana.

Auzind aceasta, Ionuţ s-a pregătit de plecare, a luat traista cu mâncare pe umăr, fata în braţe şi a pornit la drum.

După câteva zile de mers sub dogoarea soarelui, au ajuns pe Semenic. După ce au găsit baia vulturilor, s-au aşezat aproape, să se odihnească şi să pândească clipa când vor veni vulturii.

Într-o dimineaţă, cerul parcă s-a întunecat de mulţimea vulturilor ce se roteau asupra Semenicului. Una după alta, păsările se aruncau în apă, stăteau câteva minute, apoi îşi luau zborul spre înălţimile văzduhului.

Ultimul vultur însă s-a scăldat mai pe îndelete, zăbovind apoi pe un bolovan să se zvânte.

Furios că Ionuţ a vrut să o ajute Ana să intre cu picioarele în scăldătoare, vulturul l-a prins în gheare pe voinic, ridicându-l în văzduh. De acolo, vulturul a desfăcut ghearele, lăsându-l pe Ionuţ să cadă.

Vâzând aceasta, Ana l-a rugat pe vânt, să-i aducă iubitul teafăr şi nevătămat pe pământ, în schimb promiţându-i că-i va face loc lângă casa ei pentru vârtejurile sale. Vântul primi bucuros şi îl aduse jos pe voinic, teafăr şi nevătămat.

După ce s-a încredinţat că vulturul nu se mai întoarce, Ionuţ a dus-o pe Ana lângă scăldătoare. Fata şi-a băgat picioarele în apa rece ca gheaţa, dar după ce şi le-a scos, în loc să simtă alinare, a căzut pe iarbă, înţepenită de tot.

Fata nu-şi revenea, iar râsete stranii cutremurară văile şi culmile Muntelui Semenic. Pasămite, era ursitoarea cea rea, baba care-i trimise aici.

Flăcăul a luat fata în braţe şi a pornit pe cărare în jos, oprindu-se de abia când au dat de un izvor cu apă caldă. Fără a sta pe gânduri, a lăsat fata uşor cu picioarele în apă. Treptat, Ionuţ simţi că fata se înviorează, trezită parcă dintr-un somn.

O bucurie de mare îi cuprinse atunci pe amândoi.

Ana şi Ionuţ s-au întors acasă, iar nunta lor a ţinut trei zile şi trei nopţi.

Lacul Baia Vulturilor este situat în Munţii Semenic, între vârfurile Semenic (1446 m) şi Piatra Nedeii (1437 m), într-o depresiune de nivaţie, sub Vârful Piatra Vulturilor, la cca. 1400 m altitudine. Este un lac crio-nival cu o suprafaţă mică, apă cristalină şi foarte rece. Lacul a stat la  baza multor legende, cum este şi cea prezentată mai sus.

Sursa : aici

Munte, munte Semenic…. :