Rădăcini. Pentru suflet…

Rădăcini. Pentru suflet…

Romulus Vulcănescu

(n. 23 februarie 1912, București – d. 10 septembrie 1999) a fost un etnolog și scriitor român, membru de onoare (1993) al Academiei Române.

A investigat arhetipurile romanesti si religiile lumii, dar si radacinile si etnologia altor popoare.

Sub îndrumarea lui D. Gusti, îşi ia doctoratul în etnologie-sociologie a culturii în 1944 (validat în 1947), cu teza Troiţa, o problemă de mitologie română, din care va publica prima parte, Coloana cerului, în 1972.

Va fi cercetător (din 1958) şi şef de sector la Institutul de Arheologie din Bucureşti, cercetător şi şef de sector la Institutul de Istoria Artei (din 1960), cercetător şi şef al Secţiei etnografice (din 1967) la Institutul de Etnografie şi Folclor, ale Academiei Române. Face parte din Istituto Internazionale di Sociologia (Roma, 1965), Union Internationale des Sciences Anthropologiques et Ethnologiques (1967), The Folklore Society (Londra, 1972), Association Internationale d’Etudes des Civilisations Mediterraneennes (1973) etc., e ales în 1993 membru de onoare al Academiei Române.

A fost între redactori la „Trimestrial de mitologie şi estetică” (1931), „Gongul” (1941), „Symposion” (1943-1944), „Cercetări folklorice” (1947), „Etimologica”. Publică, de asemenea, în „Dacia”, „Porunca vremii”, „Buna-Vestire”, „Suflet nou”, „îndreptar”, „Presa Olteniei”, „Ramuri”, „Studii şi cercetări de istoria artei”, „Revista de etnografie şi folclor”, „Revue historique du Sud-Est Europeen” etc., uneori semnând cu iniţiale sau Vulca, Vulcan, V. Petre şi Petre V. În 1981 a fost distins cu premiul „Simion Bărnuţiu” al Academiei Române.

Vulcănescu a elaborat lucrări de antropologie culturală şi socială, sociologia şi filosofia culturii, mitologie, etnografie. O secţiune însemnată a operei sale o constituie studiile de mitologie, autorul numărându-se printre cercetătorii care au făcut pasul important de la mitografie (acea „fază […] lungă de tatonări şi explorări mitologice”, ilustrată, între alţii, de Tudor Pamfile) la mitologie. El opinează că „în fond mitologia este sarea oricărei culturi, expresia creaţiei majore a tuturor experienţelor transculturale. Nu poţi cunoaşte capacitatea de creaţie spirituală a unei comunităţi etnice sau naţionale fără să-i cunoşti concepţia mitică, istoria particulară a viziunii sale seculare despre destinul omului în cosmos, valenţele condiţiei creatoare în ecosistemul din care face parte, aspiraţiile etice în contextul spiritual al umanităţii”.

Principala sa scriere în acest domeniu este Mitologie română (1985), rezultat al unor cercetări desfăşurate aproape cinci decenii. Lucrare căreia i-a consacrat anii „cei mai grei, dar cei mai fecunzi din viaţa” sa, Mitologie română a fost elaborată iniţial în trei variante, „deosebite structural şi ideativ”, fiecare deschizând alte perspective şi solicitând alte soluţii. În varianta finală, mitologia românească nu este văzută ca una creştină, arhaică (daco-romană), nici ca o mitologie necreştină (tracică sau latină), ci ca „sinteză integratoare a celor două straturi mitologice – dac şi roman – cu zestrea lor şi influenţele mitice alogene, ponderea căzând însă pe structura, viziunea şi tematica remodelate în perioada medievală”.

Cartea urmăreşte să demonstreze capacitatea „de creaţie a românilor în mitologie, una din faţetele cele mai expresive ale spiritualităţii româneşti”, mitologia fiind – susţine Vulcănescu – „prin însăşi dăinuirea ei în timp şi spaţiu un certificat autentic de autohtonitate, continuitate şi originalitate emanat din mediul şi viaţa întregului popor român şi a ramurilor lui istorice, un atestat istoric de creativitate culturală şi originalitate creatoare”. Două sunt însă carenţele: îndepărtarea, uneori chiar trădarea surselor primare (credinţele populare, aşa cum se prezintă ele în lucrări de mare probitate) şi limbajul greoi, adesea obscur.

Fenomenul horal (1944) examinează „realitatea culturală horală”, înţeleasă ca element de permanenţă al culturii române, iar Coloana cerului reconstituie „forma originară şi conţinutul mitologic al unuia dintre cele mai vechi şi mai semnificative monumente ale culturii arhaice româneşti”, care la origine a avut bradul ca arbore cosmic şi este un „produs agropastoral” uranic, ultima lui fază fiind o plăsmuire cultă majoră: Coloana infinită a lui Constantin Brâncuşi. În Măştile populare (1970) Vulcănescu extrage implicaţiile mitologice ale acestor forme de folclor ludic şi propune o nouă clasificare a lor.

” Ştiinţele toate, nu vor dispărea decât prin cataclism. Dacă dispare, trebuie să pui altceva în loc. Ori cultura nu dispare, ea evoluează mereu. De exemplu cultura populară, pe ea s-a grefat şi altoit cultura cultă. Există o veşnică continuitate. ”

” Când subliniem cu atâta apăsare că românii au fost totdeauna creştini, creştinismul venind peste ei ca o întâmplare şi nu ca purtătorul unui mesaj, al unei crize de tip nou, recunoaştem că după ce ne-am creştinat am păstrat moduri ale lumii păgâne’’.
Toate tradiţiile popoarelor merg până la păgânism. Ei bine, asta rămâne, nu poţi să-l elimini cu legea. Ele se alterează cu timpul şi dispar. Dar la noi, nu prea dispar. Asta înseamnă că noi avem o putere spirituală care s-a grefat pe păgânismul românesc şi îl mai ţine în mână cât poate.  ”

„Rezistenta poporului roman se datoreaza tenacitatii sale spirituale”

”Suntem viaţă în devenire,suntem realitate şi mit,Chevalier Trac suntem pulbere mitologică din străfundul istoriei,peste timp.Suntem deopotrivă lemn şi cenuşă ,aspiraţie şi zădărnicie sublimă. ”

sursele informatiilor : aici şi aici

De la cavalerul trac la sângiorzul românesc

sursa : aici

De la cavalerul trac la sângiorzul românesc

Anul vechi pastoral era structurat pe două anotimpuri: iarna, patronată de lup, personificare a întunericului şi frigului, şi vara, patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii. Între cele două divinităţi zoomorfe, Lupul şi Calul, şi aştrii care măsoară timpul oamenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul este asociat cu astrul lunar, căruia îi cântă noaptea urlând, calul cu astrul solar pe care îl ajută zilnic să urce pe bolta cerului de la răsărit până la zenit. Cu excepţia măgarului, vietatea cal nu are la latitudinea geografică a României un alt concurent al cărui orologiu biologic să se apropie atât de mult, prin ritmicitatea şi durata ciclului de reproducţie, de lungimea anului tropic. Pentru a se orienta în timp, omul preistoric, lipsit de aparate de măsurare a acestuia, folosea orologiile astronomice şi biologice oferite direct de natură. Un astfel de orologiu a fost fătatul mânjilor în preajma echinocţiului de primăvară, fenomen astronomic celebrat ca An Nou de multe popoare ale lumii vechi. Dacă în calendarul popular sărbătorile şi obiceiurile dedicate lupului (Filipii, Noaptea Strigoilor, Sânpetrul Lupilor ş.a.) sunt grupate pe timp de iarnă, cele ale calului (Sântoaderul cel Mare, Caii lui Sântoader, Joia Iepelor, Strodul Rusaliilor, Paştele Cailor, Căluşul) sunt concentrate pe timp de vară.

Pe teritoriul României, în Dobrogea, Oltenia și Transilvania au fost descoperite peste 200 de piese arheologice care aparţin cultului Cavalerului Trac, zeu venerat de populaţiile care trăiau în regiunea balcano-carpato-dunăreană în secolele 2-3 d. H.. Cavalerul Trac este reprezentat de un tânăr călăreţ care merge la vânătoare cu calul, la pas sau în galop. Mâna dreaptă este ridicată, în semn de binecuvântare, sau ţine cu ea diferite obiecte cu caracter sacru. Scena sacră în care Cavalerul Trac apare singur sau însoţit de alţi zei (Cybele, Dionysos, Hermes) mai cuprinde ca elemente de peisaj un pom cu un şarpe încolăcit şi un altar. Amintim că în regiunile dunărene aparţinând Daciei, Moesiei şi Dalmaţiei au fost descoperite un număr mare de reliefuri sculptate, fără inscripţii votive, aparţinând geto-dacilor, numite de arheologi Cavaleri Danubieni. Acestea redau o zeiţă încadrată de doi cavaleri care poartă în suliţe balaurul dacic, călcând triumfători duşmanii sub copite.

După aproximativ două milenii, Sângiorzul din calendarul popular păstrează încă amintirea unui zeu precreştin al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat pe criterii etnologice cu Cavalerul Trac. Sfântul creştin Marele Mucenic Gheorghe – numit de ţărani Sângiorz în Transilvania şi Banat, Sfântul Gheorghe în Moldova, Muntenia şi Oltenia – şi Sâmedru (26 octombrie) împart anul în două anotimpuri pastorale: vara între Sângiorz şi Sâmedru; iarna între Sâmedru şi Sângiorz. Cei doi sfinţi poartă la brâu cheile anului, cu care Sângiorz închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie, iar Sâmedru închide vara şi deschide iarna la 26 octombrie. Un sfânt înfrunzeşte codrul, celălalt îl desfrunzeşte. Între ei ar fi fost încheiat un rămăşag pe viaţă şi pe moarte: dacă copacii sunt neînfrunziţi pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângiorz şi invers, dacă pe 26 octombrie codrul este înfrunzit.

mai multe informaţii, la sursă : Ion Ghinoiu, REVISTA CLIPA

sursa : aici

SF. GHEORGHE (Sangiorzul) sau Purtatorul de biruinta

Sangiorzul se sarbatoreste din cele mai vechi timpuri, la o luna dupa echinoctiul de primavara si se spune ca „el tine cheile cerului si sloboade soarele sa urce in tarie ca sa aduca vara”.

Peste vechiul zeu al vegetatiei, Cavalerul Trac (protector al cailor, vitelor cu lapte si holdelor semanate), calendarul ortodox l-a suprapus pe Sf. Gheorghe, sfantul razboinic calare pe un cal alb, care a omorat balaurul ce ameninta lumea. Sarbatoarea in sine reprezinta inceputul verii pastorale, al carui sfarsit il va marca ziua Sfantului Dumitru.
Sarbatorile celor doi sfinti impart anul in doua anotimpuri simetrice – vara pastorala ( 23 aprilie – 26 octombrie) si iarna pastorala ( 26 octombrie – 23 aprilie).

Legenda populara spune ca Dumnezeu a incredintat cheile vremii sfintilor Gheorghe si Dumitru, care de atunci le poarta la brau. Intre cei doi sfinti exista un legamant pe viata si pe moarte: daca padurea nu este infrunzita pe data de 23 aprilie, Samedru il omoara pe Sangiorz. Acelasi lucru se va intampla si cu Samedru daca in ziua de 26 octombrie, Sangiorzul va gasi frunze pe pomi.

O alta legenda ne aminteste ca pe vremea cand Sfantul Gheorghe era om pe pamant, toate apele de baut s-au oprit si nu era decat un singur loc de unde trebuia sa ia apa fiecare familie. Acel loc insa, era pazit de un balaur infricosator, care cerea in schimbul apei cate un suflet. Tot in timpul acela, sosise vremea ca sa dea si imparatul un suflet. El nu avea decat o fata pe care, desi o iubea ca pe lumina ochilor, a gatit-o pentru a i-o trimite balaurului. Dumnezeu, indurandu-se de oameni, l-a trimis pe Gheorghe sa rapuna balaurul. Imparatul, voind sa-l rasplateasca, i-a fagaduit fiica de sotie, dar Sf. Gheorghe a raspuns ca lui nu-i este dat sa se casatoreasca, ci sa-l slujeasca pe Dumnezeu, facand bine pe pamant.

De-atunci, oamenii au inceput sa se stropeasca cu „apa neinceputa” din fantani si izvoare ca sa „dezlege belsugul”, sa puna crengi de rug la porti, sa unga ferestrele, usile, portile si hornul casei cu usturoi, inchinandu-se lui Dumnezeu si Sfantului Gheorghe, ca sa stavileasca astfel intrarea zanelor care bantuie noaptea.

Pentru ca la  Sangiorz incepe al doilea sezon al anului pastoral, in aceasta perioada urca oile la munte si are loc masurisul laptelui. Masurisul laptelui este o traditie complexa, dar minutios organizata, care are loc de secole fara nici o modificare. Fiecare familie din sat isi duce turmele de capre si de oi la o strunga de langa sat, unde pastorii angajati din vreme le mulg. Laptele obtinut este „masurat”, pentru a sti cata branza i se cuvine fiecarei familii in acel sezon.

Multe sunt credintele si superstitiile legate de Sangiorz:
– gunoiul din ziua aceasta se pune la radacina pomilor ca sa rodeasca bine
– cine se spala in dimineata aceste zile cu roua, toata vara va fi sanatos si nu-i vor iesi pete pe obraz
– o piele de sarpe, jupuita de Sf. Gheorghe si purtata noua zile la gat, se crede ca te fereste de friguri
– e bine sa te cantaresti de Sf. Gheorghe, pentru ca atunci nu se mai lipeste de tine nici un farmec
– de Sf. Gheorghe sa nu dai nimic din casa ca-ti dai norocul
– daca in ziua de Sf. Gheorghe va fi roua multa sau ceata, e semn de an bogat
– sprinten iute, harnic si indemanatic la lucru in decursul anului poate fi doar acela care este urzicat in aceasta zi
– fetele seamana busuioc si tin semintele in gura, pentru a creste si a mirosi frumos

Tot acum este vremea potrivita pentru a incheia contracte: „Sf. Gheorghe tocmeste si Sf. Dumitru plateste”, zice taranul referindu-se la vechile tocmeli ce le incheiau in aceasta perioada stapanii stanelor cu ciobanii si vacarii. In Bihor, s-a pastrat traditia ca, in aceasta zi, sa se formeze turmele, sa se desparta mieii de oi si sa se tocmeasca pastorii.

Batranii mai povestesc ca de Sangiorz ard comorile ingropate prin paduri, iar cei care le vad luminand pot merge sa le caute a doua zi.

Pe valea Crisului Repede se obisnuieste ca, de Sangiorz, sa se impodobeasca portile si usile grajdurilor cu crengi cu ghimpi, ca sa alunge strigoii care fura mana laptelui.

Forma cea mai arhaica a sarbatorii o reprezinta Sangiorzul din zona Muntilor Apuseni, unde o ceata de feciori organizeaza un adevarat scenariu al carnavalului de primavara, in care tinerii, imbracati in verdeata, stropesc si ii urzica pe sateni, canta si joaca, in scopul stimularii magice a fortelor creatoare din natura (V. Butura – Cultura spirituala romaneasca).

sursa : AICI