Călătorii, prieteni, Oameni, locuri…

Călătorii, prieteni, Oameni, locuri…

11

Oameni si locuri : Bela Crkva (Serbian Cyrillic: Бела Црква, cu Mircea

22

Baziaș – pe malul Dunării cu Vali

33

și tot la Baziaș  cu Dunave la picioare..

44

pe malul Nerei, la Lescovița, cu Mircea..

55

și-am fost la Ocna de Fier, în Casa Binelui la nea Costică Gruescu..

67

aproape de Ochiul Beiului, Cascada Beușnița, cu Vali..

77

Cascada Beușnița, Caraș-Severin

88 s

7 tunele Sasca…

88ss

la 7 tunele Sasca, jud. Caraș-Severin

99

agricultură – inspecție…

999

cu mama și ” Șefu ” la Valea Mare, de vorbă

1013047_118747175002314_139910779_n

Acasă la Jasmin- Јасмин Латовљевић, Jasmin Latovljević

10371_111219695755062_1990103735_n

cu Zoran la Muzeul Banatului Montan

1062_111162519094113_1725254345_n

la Mănăstirea  Sf Sava, cu Zorica

8754_110030515873980_1797451306_n

muma, majka mea…

576798_114863095390722_985594497_n

presa cărășană…

226618_112681002275598_1394378023_n

cu  Mircea, în Centru, așteptând-o pe Dragana Mirkovic..

Si-am mosit ! Moasa lui Ivan Cocar – Lescovita, 11 mai 2013

Si-am mosit ! Moasa lui Ivan Cocar – Lescovita, 11 mai 2013

11

943268_10151584545817070_70408317_n

270840_10151584551067070_372122582_n

22

946515_10151584588877070_410925066_n

33

970549_10151584601892070_786479206_n

943331_10151584610547070_1265783861_n

44

163528_10151584631517070_1218688123_n

55

66

77

88

401962_10151584645067070_1844496107_n

601948_10151584654302070_564675158_n

971255_10151584717832070_862752536_n

970797_10151584719067070_1262911789_n

309923_10151584653822070_352173433_n

945281_10151584758887070_1811747407_n

969618_10151584710632070_1193219996_n

„Roata”, în memoria cardiologului Radenko Stankovici

sursa : aici

„Roata”, în memoria cardiologului Radenko Stankovici

„Roata”, în memoria cardiologului Radenko Stankovici – 

Medicul cardiolog reşiţean, Mircea Meilă, a publicat recent un volum remarcabil de recuperare a memoriei unei personalităţi de excepţie. Volumul, intitulat „Roata”, apărut la editura Neutrino – 2012, dezvăluie aspecte despre viaţa şi opera medicului Radenko Stankovici, pe care Mircea Meilă îl consideră una dintre cele mai mari personalităţi ştiinţifice şi politice ale sârbilor, alături de cărturarul Dositei Obradovici. Aceste două personalităţi, deşi au trăit în epoci diferite, au în comun faptul că s-au născut în Banatul istoric, pe teritoriul care astăzi aparţine României. Obradovici, întemeietorul universităţii din Belgrad, care astăzi îi poartă numele, s-a născut la Ciacova, în anul 1742 (d. 1811 – Belgrad), iar medicul şi politicianul Radenko Stankovici s-a născut la Lescoviţa, în anul 1880 şi a murit în 1953, la Belgrad.

Mircea Meilă ne-a declarat că a dorit să scrie despre Radenko Stancovici, deoarece, din păcate, acesta este prea puţin cunoscut, în ciuda amprentei puternice pe care a lăsat-o asupra epocii în care a trăit (cităm din volum): „Ca medic, dr. Radenko Stankovici i-a ajutat pe toţi fiind răsplătit cu stima semenilor. În calitate de politician a provocat resentimente atât germanilor cât şi comuniştilor. A fost îndepărtat din viaţa publică, fiind considerat ceea ce nu a fost niciodată. Duşman al propriei ţări. Adevăratul popor sârb, însă, nu l-a uitat. Nici roata timpului care ne urcă sau coboară. L-a mai ridicat o dată, postum, după ce au fost îndepărtaţi comuniştii de la putere. Pe 18 decembrie 2006, la o jumătate de veac de la moartea doctorului Radenko Stankovici, Tribunalul de la Beograd a decis reabilitarea sa şi a altor 15 cunoscuţi profesori şi oameni de ştiinţă sârbi. Acţiunea a fost iniţiată de către decanatul Facultăţii de Medicină din Beograd şi a compensat ceva din nedreptatea comisă de istorie”.
Medicul Radenko Stancovici este părintele cardiologiei sârbeşti şi a lucrat în echipă cu medicul şi cercetătorul Karl Landsteiner, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1930, căruia i se datorează primul sistem de clasificare al grupelor sanguine. Ca politician, Radenko Stankovici a fost unul din cei trei membri ai Consiliului de regenţă al Serbiei, la sfârşitul anilor ’30, când regele Serbiei a fost Petru, încă minor în acea vreme. După venirea comuniştilor la putere a fost condamnat politic şi a fost trimis la închisoare timp de 12 ani. A murit la câteva luni după ce a fost eliberat.Volumul „Roata”, subintitulat „Trecerea prin lume a doctorului Stankovici” se află la librăria Semn de carte din Reşiţa.
sursa : ARGUMENT ONLINE

Kraljevski namesnici: 
Radenko Stanković,
knez Pavle i Ivo Perović
sursa  imaginii : aici

РАДЕНКО СТАНКОВИЋ

Лекар, професор и краљевски намесник; министар просвете од 5. новембра 1932. До 27. јануара 1934.

Рођен је у банатском селу Лесковица, на левој обали Дунава, у данашњој Румунији, 26. априла 1880. Српску велику гимназију у Новом Саду завршио је 1897. Медицину је студирао у Будимпешти, Инсбруку и Бечу, где је и докторирао 1903. До 1906. био је у Бечу асистент проф. Хермана Нотнагела и др Карла Ландштајна.

Од 1906. до 1920. имао је у Загребу приватну ординацију. Знатна је била његова улога за време ослобођења у Народном вијећу, где је био повереник за социјалну политику. По преласку у Београд на новооснованом Медицинском факултету изабран је за ванредног професора интерне пропедеутике 1921. Шкосле 1921/22. био је на студијском путовању по САД. По повратку изабран је за шефа Интерне пропедеутичке клинике, у којој је инсталирао први ЕКГ апарат у Србији.

Редовни професор и лични лекар краља Александра био је од 1929. Клинику је, пошто је именован за сенатора, напустио у другој половини 1932.

Краље Александар указом од 6. априла 1933. доноси одлуку да се на основу параграфа 4Закона о употреби Главног школског фонда „изгради и отвори потпуна мушка гимназија“ и донет је Правилник о Дому Краља Александра Првог за ученике средњих школа у Београду20. јула 1933. Непотпуна реална гимназија отворена је у Бару 2. фебруара 1933; Школа за сестре болничарке основана је при Медицинском факултету у Загребу 17. маја 1933.

На основу Закона о народним школама прописана су Правила о амбулантним школама на основу које се отварају у ретко насељеним местима где нема могућности за отврање редовних школа 9. септембра 1933, као и Правила о школским станицама ради пружања помоћи деци првог и другог разреда.

Прописана су Правила о раду и реду у интернату Више домаћичке школе у Старом Футогу.

Објављен је Закон о верској настави у народним, грађансним, средњим и учитељским школама у Краљевини Југославији, за ученике признатих вероисповести 23. септембра 1933.

Посебним административним мерама подржаван је и обавезни рад учитеља на описмењивању и просвећивању женске омладине, као и рад на ширењу писмености и здравственом просвећивању.

Стручне радове објављивао је у Медицинском прегледу.

После убиства краља Александра у Марсељу у октобру 1934. један је од тројице краљевских намесника од 10. октобра 1934. до 27. марта 1941. Као противник потписивања Тројног пакта после капитулације Краљевине Југославије 1941, интерниран је у Беч. У Београд се вратио 1943, где је дочекао и крај рата. Своје услуге понудио је Медицинском факултету 1946. Ухапшен је као државни непријатељ и осуђен на 12 година робије, губитак грађанских права и конфискацију имовине.

Умро је у Београду 5. децембра 1956.

ДЕЛА: Аритмије, 1/1926; О константности појава код митралне стенозе, 2/1928; О поремећају економије срчаног рада код урођених срчаних мана, 3-4/1929; Носологија у интерној дијагностици, 3/1929. (Ови радови објављени су у Медицинском прегледу.)

sursa : aici 

Ispred Narodne skupštine 
posle polaganja zakletve, 
kraljevski namesnici: 
Radenko Stanković, 
knez Pavle Karađorđević i 
Ivo Perović

sursa imaginii : aici

Radenko Stankovic :

Medic, profesor si guvernator regal, ministrul educației din 5 Aprilie 1932 – 27 Ianuarie 1934th
Născut în satul Leskovica – Banat, pe malul stâng al Dunării, acum România,
A studiat medicina la Budapesta, Innsbruck și Viena, unde a obtinut 1903rd doctoratul. Până în anul 1906. a fost profesor asistent la Viena.
Din anul 1906. până în 1920. a avut un cabinet privat din Zagreb. Semnificativ a fost rolul său în timpul eliberării ( Consiliului Național ) – el a fost mandatar pentru Politici Sociale.
1921/22. a fost într-o călătorie de studiu în Statele Unite ale Americii. La întoarcerea sa, el a fost ales să conducă clinica unde a instalat prima ECG în Serbia.
Din 1929 a fost profesorul și medicul personal al regelui Alexandru .
A sprijinit : măsuri speciale administrative, alfabetizarea și educarea femeilor tinere, precum şi munca pe extinderea de alfabetizare și de educație pentru sănătate, şcolile internat, sprijinirea copiilor din clasa întâi şi a doua, stabilirea unor norme privind amplasarea şi buna funcţionare a unor baze ambulatoriu în şcolile deschise în zonele slab populate, etc.
Lucrări tehnice publicate în examinarea medicală.
După asasinarea regelui Alexandru în Marsilia, în octombrie 1934. unul din trei guvernatorului regal din 10 Octombrie 1934. la 27 Martie 1941. Radenko Stankovic – adversar la semnarea Pactului Tripartit, după capitularea Regatul Iugoslaviei în 1941, el a fost internat la Viena. El a revenit la Belgrad în 1934 ; a salutat sfârșitul războiului. Şi-a oferit serviciile până în 1946th Medical School El a fost mai apoi arestat ca un inamic al statului și condamnat la 12 ani de închisoare, pierderea drepturilor civile și confiscarea proprietății.
A murit la Belgrad la 5 Decembrie 1956th
CRIMA: Aritmie, 1/1926; Despre fenomenul constanței în stenoza mitrala, 2/1928; Despre perturbare în economia de defecte cardiace congenitale cardiace, 3-4/1929, nosologie în diagnosticarea interne, 3/1929.

Published in: on 30 Septembrie 2012 at 00:55  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Al cincilea anotimp…….

Edwin Logsden Long, Ready for the bath, 1888

sursa imaginii : aici

Al cincilea anotimp…….

Izgoniti din Paradis

M-a innebunit femeia
inca din nasterea mea
de cand i-a venit ideea
ca e mai desteapta ea

Ea mi-a dat sa musc din marul
care ni s-a interzis
amandoi sa fim deodata

izgoniti din Paradis

Dar ce draga mi-e femeia
care i-a-nselat pe zei
pe Pamant eu de aceea 
voi muri in locul ei

Si de-atunci ca un blestem
asta e destinul meu
Doamna Eva ma tot minte
dar eu o iubesc mereu

Ce eram fara femeie
rasarit fara apus
in Gradina Fericirii
un Adam cu-o coasta-n plus

Fara EA nu era Cerul
nici Pamantul n-ar fi fost
fara EA perfectiunea
unui om n-ar avea rost

Fara EA n-ar fi visare
nici un dor imparatesc
nici Poezie nici Cantare
nici cuvantul „Te iubesc”!

Steva Pantelici

Thomas Edwin Mostyn, Jewels

sursa imaginii : aici

Temnicerul

In temnitele sufletului meu
te-am zavorat,sa nu mai pleci
ci doar cu mine temnicerul tau
o vesnicie-n visuri sa petreci

Tu stai si-astepti,printre zabrele
cu maini maiestre desenezi pe cer
o scara de lumina printre stele

pentru ratacitorul temnicer

Ma vei intampina cu dulce soapte
cu raze multe-am sa te-mbratisez
pe patul tau de flori incununate
in leganari de Inger te asez

Din cosmosul cuprins de-nfiorare
pe buzele-ti aprinse de mult dor
saruturi iti aduc extrastelare
culese din Gradina Lui Amor

Voi fi al tau si tu imi vei fi mie
prin parcul mare al Caii Lactee
ne vom iubi-n celula noastra vie
precum as fi un zeu si tu o zee

Nu va stii nimeni cine esti,ce-ti sunt
de ne vor pierde nu ne vor cauta
asa vom dainui mult pe pamant
eu temnicer,tu condamnata mea

Si daca vor veni nu pot vedea
decat intrezari printre zabrele
pe cerul innoptat doar doua stele
ce-mbratisate par numai o stea.

stevapantelici–-TIE!

Steva Pantelici

Robert James Gordon ‘La liseuse’ (The Reader) c. 1877 

sursa imaginii : aici

In stare de alarma
in stare de odihna 

moartea nu ma mai iubeste
dar eu stiu ca ea ma vrea
caci din cand in cand opreste
ceasul din inima mea

Cand se aseaza noaptea peste lume
eu ies tiptil din colivia mea

sa-ti scriu iubita mea fara de nume
pe cel mai inalt munte dintr-o stea

Pogor apoi indata sa-ti citesc
slove crestate-n piatra siderala
pe-o banca intre doi dafini ce cresc
intr-o dimensiune colosala

si-mi cade -n palme steaua licarind
in cioburi aurite mi se sfarma
ma cheama inapoi si-o vad plangand
sub ochii mei in stare de alarma

Ma cheama stelele,le este dor
sa le mai spun de noi cate-o poveste
vor sa se-adape ca dintr-un izvor
din mine caprioarele celeste

Dar nu esti tu pe culmea pregatita
ca un salas etern pentru noi doi
si ce-am sa fac in viata-mi infinita
sa nemuresc murirea dintre noi?

Sub ochii mei in stare de alarma
raman aici si am sa mor curand
mi se apuna steaua,mi se sfarma!
se poarta muritorii pe Pamant.

Nu voi sa te traiesc eternitate
mi-ai dat in schimbul mortii numai dor
Tu da-mi-o Doamne numai jumatate
o jumatate numai si sa mor

Sa scrie stelele in urma mea
Sa le citesc poeziile in tihna
si-apoi sa dorm si sa visez de ea 
cu ochii mei in stare de odihna.

Steva Pantelici

“Peaceful Reading” by Fernand Toussaint (1873-1955). 

sursa imaginii : aici

se spune ca Iubirea n-a fost si nici nu este
si sa visezi la stele e un chin
Luceafarul? O fila de poveste
pe care-a scris-o candva Catalin 

Si totusi

Tie-

Pentru ea se mai pogoara

deseori pe-acest pamant
trist <Luceafarul de seara
sa o vada iar visand

Si isi pune lira-n cui
o-nveleste-n zbor,o fura
sa o duca-n lumea lui
si-o saruta lin pe gura

cat de dulce-mi esti–ii spune
ea viseaza si nu stie
ca sarutul de Luceferi
e-ncarcat cu Vesnicie

si-un sarut intr-o secunda
mica mica si putina
e-un fior sa o patrunda
de-acum mii de ani lumina

Steva Pantelici

Florin Sasarman – Amintiri

Femeia este al cincilea anotimp. – Grigore Vieru

Mai bine mai târziu decât să rămân datoare…

Mai bine mai târziu decât să rămân datoare…

„NIGEIA”,SFANTUL ILIE” sau ” SFET ILIA” (din pop.Lesco.-„SFICILIILE”)      ​                              ​                              ​                           Sarbatoarea Satului LESCOVITA                     ​        …   

                           ​                              ​                  

O Sarbatoare Sfanta (Crestina),nu consta in propaganda anumitor „culte” religioase sau politice.    ci in Credinta unui popor intr-un Dumnezeu Unic,in Dragostea fata de semeni si-n Inaltare.              Micul Popor al Lescovitei(neansemnat pentru unii,dar inaintea Lui Dumnezeu Binevazut si Binecuvantat) isi sarbatoreste Satul in fiecare doi august al anului alegand dintre Sfinti ca drept      Ingrjuitor i Oranduitor al Gradinii,pe Sfantul Profet al Lui Dumnezeu,ILIE TISBITUL.                     ​     Un bun prieten ,asiduu cititor al Bibliei dar cu o alta „vedere”(impusa desigur)asupra textelor biblice,ma „certa” spunandu-mi ca este „total gresit” sa sarbatoresti un Sfant si sa crezi in el.          I-am spus ca Sfintii nu sunt ai mei si nici ai Lescovitei ,ci ai Lui Dumnezeu! Oridecateori sarbatoresti un Sfant,sarbatoresti DIVINITATEA si cand sarbatoresti DIVINITATEA,sarbatoresti Toata Imparatia Lui Dumnezeu.Omul Sfinteste Locul,dar numai prin Sfintenia Sfintilor. Si Dumnezeu se bucura.  Sfintii nu au nevoie de „cultul  personalitatii”,precum nici Dumnezeu nu are nevoie de lingusitori,de predicatori de trei lulele,de rugaciuni pompoase,de „slujbe” fariseice… Nu e nevoie sa-L ridici in Slavi pe Dumnezeu deandata ce El este SLAVA cu Sfintii Lui dimpreuna.                         Dumnezeu vrea sa-Lsarbatoresti;sa-I sarbatoresti Divinitatea.Omul imbracat in haine de   Sarbatoare Sfanta,este mai Bun,mai Credincios,mai Ospitalier,mai Fericit.                                      

Si lescovitenii mei sarbatoresc Divinitatea.                                                                                         Si cine a venit in Lescovita ca oaspete,a fost ospatat cu ambrozia si nectarul Lui Dumnezeu.           Si Lescovita si-a ales un Sfant pe masura.                                                                                         Sigur,nu se masoara Lescovita  de pe Pamant cu Lescovita Lui Dumnezeu,dar ii calca pe urme.       Cum sa nu-i calce pe urme cand si-a ales drept Sfant de Drapel pe Ilie Tisbitul!…                             Ilie nu a cunoscut moartea dintai si cu siguranta nu va cunoaste nici ultima moarte.                         Ilie a fost inaltat la Ceruri  pentru ca a fost Sfantul Lui Dumnezeu.                                                    Cum de si-a ales Poporul Lescovitei un asemenea Sfant?  

…Un altul vine si-mi spune ca toata Cinstea si toata Lauda i se cuvine Lui Dumnezeu si ca este gresit  ba chiar pacat sa-mi laud satul.                                                                                                                   …                                                   ​                              ​                              ​                              Pai „domnilor religio idiotofili”,de ce nu intelegeti Cuvantul Lui Dumnezeu ASA CUM ESTE SCRIS?     Oare nu Dumnezeu a dat Lescovita ,lescovitenilor?…           ​                              ​                              ​ Laudandu-te cu ce ti-a dat Dumnezeu,cu Lucrarea Mainilor Lui,IL Lauzi pe EL!…                        ​       De cate ori n-ati auzit Cuvantul Sfant spunandu-va: „Cinsteste pe mama ta si pe tatal tau…”         Si eu va spun,parafrazandu-L cumva pe Isus:”Mama mea,tatal meu si fratii mei sunt lescovitenii si-i cinstesc cu mare Bucurie si cu mare Dragoste oriunde m-as afla pe Pamant,cinstindu-L si laudandu-L astfel pe Tatal nostru care este in Ceruri!…  Si Dumnezeu are nevoie de Sarbatorile Lescovitei,de „Nigeia” Lescovitei,de Pastile,Rusaliile,Craciunul si ANUL NOU al Lescovitei!…             Se canta,se danseaza,se bea,se leaga prietenii… Se iubesc Oamenii si e Pace pe pamantul Lescovitei si BunaInvoire!…               ​                              ​                              ​                              ​        Nu suntem farisei!… Nu ne batem cu pumnul in piept in Fata Maririi,ci noi cinstim cum se cuvine ,sfintim si sarbatorim Locul pe care ni L-a dat Dumnezeu. Gresit si pacat ar fi sa cinstesti si sa lauzi ceea ce nu ti-a dat Dumnezeu!                     ​                              ​                              ​                             Ura,desconsiderarea semenului tau(dispretul),contradictiile intre asa zisele „culte” religioase,ingamfarea,lacomia si preacurvia neoamenilor politici,organizatii secrete,planuri de dominare a Lumii intocmite in Adanc.numirea unui Loctiitor al Lui Dumnezeu pe Pamant,inchinarea la idoli si sarbatorirea acestora ESTE PACAT!                        ​                              ​                              ​   „Nigeia ” Lescovitei NU este un pacat.                        ​                              ​                              ​               Da,noi il sarbatorim pe Nana Ilie Tisbitul,ca si cum s-ar fi nascut la noi;ca si cum s-ar fi inaltat la Ceruri dintre noi.       

STEVA PANTELICI  

         Ruga satului la sârbii din Lescoviţa din Caraş Severin

        Chiar dacă este criză şi toată lumea strânge cureaua, atunci când este vorba de tradiţie şi obicei, etnicilor sârbi din satele din Caraş Severin, se pare că nici nu le pasă.

Ba mai mult, timp de trei zile, toată suflarea satului- dar şi sute de invitaţi, petrec de mama focului.

Sărbătoarea Sfântului Ilie la credincioşii sârbi din satele Banatului din Clisura Dunării, este mare prilej de bucurie pentru locuitorii comunei Lescoviţa. De Sfântul Ilie pe stil vechi, în Lescoviţa din Caraş Severin, are loc hramul sau ruga bisericii, adică, a obştii. Aceste rugi corespund cu hramul bisericilor şi sunt un prilej ca întreaga comunitate să se strângă pentru trei zile acasă şi să petreacă prin dans şi muzică.

,,Ruga satului Lescoviţa din Caraş Severin, adună la un loc toţii fii localităţii. Aceştia vin care de pe unde i-a dus viaţa, unii chiar din Australia sau Canada, alţii de prin Europa,  pentru a se întâlni cu cei dragi. Dimineaţa, se merge la cimitir unde se aprinde o lumânare în memoria celor plecaţi, apoi majoritatea participă la slujba religioasă din biserica satului. Urmează un prânz lung cu cei dragi în jurul mesei, prilej de poveşti, evocări şi amintiri. Este momentul în care fiecare povesteşte ce a făcut şi văzut din timpul scurs de la ultima întâlnire” spune Iva Stoicevici, organizatorul sau naşul rugii din acest an. Spre seară, gazdele şi musafirii- goştii cum li se spune în Banat- merg în faţa bisericii, loc în care are loc tradiţionalul joc şi hora satului.

Muzica bună îi face pe toţi să se prindă în joc şi să se bucure de faptul că sunt împreună. Fiindcă sârbii ştiu să se distreze şi lasă toate grijile de-o parte, parcă an de an , participanţii sunt tot mai mulţi. ,,Cel mai mult îi atrage muzica adusă tocmai din Serbia şi jocul alături de rude şi prieteni. Acesta se încheie abia în zori, lumea merge să se odihnească pentru ca seara să o ia de la capăt. Această petrecere ţine trei zile şi de organizare se ocupă cel mai destoinic sătean ales de obşte ca totul să iasă perfect şi să nu se facă de ruşine în faţa musafirilor” spune Jiva Cocar, fiul al satului.

,,Eu m-am mutat în Franţa de 25 de ani. Sunt căsătorit acolo, am viaţa mea, muncesc în trei locuri. Îmi merge foarte bine, am de toate, dar tot aici mă simt acasă. Sunt atâţia ani de când am plecat, dar tot aici mă simt acasă” spune unul dintre săteni. ,,Acum mă chinui eu şi soţia mea să-l învăţ pe prietenul meu şi pe nevasta lui care locuiesc în Germania un joc nou. Acum doi ani l-am învăţat hora, acum musai trebuie să înveţe brâul şi ardeleana pe picior. Prinde foarte repede fiindcă are dansul în sânge, dar i se par foarte lungi cântecele. De fapt, sunt suite de dansuri bănăţene, dar o să-i explic altă dată cum stau lucrurile” mai spune râzând bărbatul.

,,Noi locuim dinainte da 1989 în Canada. Asta nu ne împiedică să facem atâta drum cu avionul până acasă în România. În toţi anii a fost frumos, dar acum este şi mai reuşit ce se întâmplă” spune Miliţa Jivcovici.

Doi bătrâni stau pe margini şi privesc cu bucurie dansul tinerilor. Nepoţii le-au adus scaune de acasă ier ei privesc ca la spectacol sprijiniţi în bastoane. ,,Era frumos şi când eram noi tineri, dar era mai sărăcie ca acum. Este mult mai frumos ce se întâmplă acum lângă biserică. Credeţi că este puţin lucru să vezi aproape 1500 de oameni care se prind în joc? Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ziua de astăzi să mă pot bucura” spune bătrâna Iovanca Vlasici. ,,Acolo joacă patru generaţii: sunt bunicii, copii, nepoţii şi strănepoţii, adică eu şi toată familia mea” spune Ioţa Vişatovici cu ochii plini de lacrimi de bucurie. ,,O fi greu, o fi criză, dar ruga merge înainte. Nu ne învinge nici măcar Boc cu criza lui” mai adaugă un alt sătean râzând.

De fapt, în afara nunţilor şi a botezurilor, viaţa sătenilor are un calendar strict al sărbătorilor obştii: Paştele, Crăciunul şi ruga satului. La toate aceste manifestări, oamenii, dar mai ales tinerii, îşi fac haine noi. Un loc important îl ocupă pregătirea mesei. Pe lângă faptul că se găteşte în cantităţi semi- industriale cu sute de sarmale, oale de 25 de litri cu supă de găină cu tăiţei, tăvi întregi cu friptură de toate felurile şi nu pe ultimul loc, sunt lăsate prăjiturile. Şi cum acest fel este unul de fală în Banat, fiecare gospodină se chinuieşte să facă cel puţin şapte- opt feluri. De la colacii cu mac sau nucă şi până la cele mai rafinate preparate cu nume imperiale: marchiză cu ciocolată, rumba cu nucă, prinţese cu vişine şi cacao, torturi cu felurite creme şi câte şi mai câte spre deliciul mesenilor. De fapt, timp de trei zile, ciclul vieţii în satul Lescoviţa este unul extrem de simplu: masă, plimbare, joc, dormit, masă, plimbare şi tot aşa, dar totul stropit din belşug cu multă distracţie, vizite la rude prin sat şi nu în ultimul rând plajă şi baie în apele răcoroase ale Nerei ce trece prin marginea satului.

,,Deja ne gândim ce frumos şi cum să ne pregătim la anul pentru a fi şi mai frumos” spune Vlada Vişatovici.

sursa : InfoCS

Ruga din Lescoviţa, Caraş-Severin : CUPA LESCOVIŢA

tensiune maximă…

terenul de fotbal

Cupa Lescoviţa

publicul inimos

uff… 😉

Ruga, nedeia satului Lescovita se sarbatoreste in data de 2 august, Sfantul Ilie dupa calendarul Iulian, insa, sarbatoarea se intinde pe parcursul a trei zile, dupa traditie, gostii ( musafirii ) din orasele si satele invecinate ( Belobresca, Pojejena, Radimna, Socol, Zlatita, Moldova Noua, Moldova Veche, Susca, Divici, Oravita, Resita, etc ) onorand invitatia rudelor sau a prietenilor de a petrece la Nigeia din Lescovita .

Dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu!

Dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu!

sursa imaginii : aici

„Am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu”

Interviu cu preotul Ion Petrică

8 mai 2011 – 14.00
De:

ADALBERT GYURIS

Ion PetricăIon Petrică s-a născut la 9 mai 1975. Între 1994-1998 a urmat facultatea de teologie „Universitatea de Vest” din Timişoara, devenind licenţiat în teologie ca preot şi profesor de religie. Între 1999-2003, a fost profesor de religie la liceul „Traian Lalescu” din Reşiţa, apoi, între 1998-2000 a fost diacon la Episcopia Caransebeşului. Din anul 2004 este preot slujitor şi vieţuitor al Mănăstirii Vasiova din Bocşa, din cadrul Episcopiei Caransebeşului.

Cărţi publicate: Meditaţii pentru contemporani, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006; Conceputul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler; o părere şi completare teologică / o abordare speculativă constructivă, Ed. Marineasa, Timişoara, 2008. În luna noiembrie 2008, cartea a fost premiată cu „premiul special al juriului“ la Concursul Naţional de Proză „Liviu Rebreanu“, care a avut loc în judeţul Bistriţa-Năsăud; Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi, Ed. Agnos, Sibiu, 2009.

Părintele Ioanichie, cum este cunoscut în viaţa monahală preotul Petrică, a făcut din mănăstirea „Sfântul Ilie” de la marginea Vasiovei lui Tata Oancea o bucăţică de rai.

– Ion Petrică, de ce ţi-ai ales teologia? De ce preot la mănăstire?

– Deşi am iubit matematica, fizica, chimia, mai precis ştiinţele exacte, am ales, sau mai bine-zis Dumnezeu m-a ales să mă apropii şi să caut cunoaşterea şi chiar mai presus de cunoaştere, adică întâlnirea şi unirea tainică cu Dumnezeu, care se află în teologie. Când spun că se află în teologie, mă gândesc la viaţa în Dumnezeu şi nu la latura ei gnoseologică (ştiinţifică). Evagrie Ponticul, în Filocalia, volumul 1 (traducere, introducere şi note ale marelui teolog român părintele Dumitru Stăniloae), la Cuvânt despre rugăciune, poziţia 60, mărturisea următoarele: „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat: dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog“. Aşadar, am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi cu El prin rugăciune adevărată. Însă nu este aşa de uşor, pentru că aceasta este calea care duce la cea mai mare şi la cea mai importantă comoară pentru om. Adevărata noastră comoară este Dumnezeu şi trăirea împreună cu El.
Am ales să fiu preot la mănăstire, pentru că nu m-am căsătorit şi, în viitor, doresc să îmbrăţişez monahismul în forma sa oficială, adică depunerea voturilor monahale: castitate, ascultare şi sărăcie de bunăvoie. Monahismul răsăritean oferă un alt mod de viaţă, diferit total de modul de viaţă al lumii contemporane. Monahul este o fiinţă eshatologică, adică o fiinţă a veşniciei, care în această viaţă pământească luptă cu Hristos spre a se înveşnici în Hristos. Taină mare este această cale a sfinţeniei!

– Eu sunt catolic, tu eşti ortodox, care este marea deosebire dintre cele două religii?

– La întrebarea aceasta trebuie precizate câteva aspecte. Ortodoxia şi Catolicismul nu sunt două religii. Creştinismul este unul. Diferenţele sunt date pe latură dogmatică, liturgică etc. şi nu cred că este cazul de a începe expunerea unui paralelism între cele două Biserici. Important este un alt aspect: între mine şi tine există o împreună-vieţuire. Aşadar, avem un punct comun: Hristos Domnul. Când sunt/suntem în Hristos, diferenţele confesionale devin probleme secundare. Sigur, este mai greu din punct de vedere dogmatic sau din punct de vedere liturgic. Aceste diferenţe există, însă există şi acea bucurie a iubirii…

Ion Petrică– Există vreo speranţă privind unirea celor două Biserici?

– Acesta este un punct extrem de sensibil, la care răspunsul meu, dacă l-aş da, ar fi ori unul speculativ (înţelegând că voi prelucra sub formă matematică informaţiile pe care le deţin şi voi oferi un rezultat), ori unul total subiectiv (în care expun propria părere). În schimb, pot prezenta înţelegerea asupra Bisericii Creştine pe care am găsit-o de ceva timp în Dicţionarul Evului Mediu Occidental. În această carte este arătată diferenţa dintre „Biserica apostolică“ şi „Biserica imperială“ şi cred că am spus totul. Vom avea o unitate totală a credinţei atunci când ne vom regăsi cu toţii în „Biserica apostolică“ şi nu în cea la nivel doar de instituţie. În Tratatul de sociologie al lui Raymond Boudon, în privinţa creştinismului, se arată foarte clar că procesul de industrializare a lumii (de fapt de la Revoluţia franceză şi până în zilele noastre) a „aruncat“ Biserica spre o formă doar instituţională. Laicizarea în mare parte a statelor din Occident a împins Biserica mai degrabă către o formă instituţională de existenţă, decât către una organică de vieţuire. Biserica era şi trebuie să rămână un organism care are în centru pe Hristos. La un asemenea nivel, în care vorbim de Biserici doar ca instituţii, e foarte greu să gândim unirea celor două şi implicit absorbţia protestantismului şi a neoprotestantismului, ca să ne reîntoarcem la timpul de dinaintea anului 1054, în care creştinismul să fie doar unul singur şi ca formă.

– Ce semnificaţie ar avea acest pas şi când s-ar putea înfăptui?

– Părerile sunt împărţite. Sunt unii care cred că nu ar fi un lucru bun ca acest pas al unirii dintre cele două Biserici să existe cândva, alţii consideră că ar fi necesar pentru o asemenea lume care se desacralizează şi, chiar mai mult, se dezumanizează. Nu aş da un răspuns categoric în această privinţă. Sunt prea multe aspecte de dezbătut şi sigur nu ne-ar ajunge timpul, iar, dacă ar fi să scriu o carte despre acest aspect, nu cred că aş termina-o prea curând. Dar voi pune pe gânduri pe toţi cei ce vor citi acest interviu. În cartea Enciclopedia dezvoltării sociale, coordonată de către profesorul universitar Cătălin Zamfir, la capitolul despre globalizare, punându-se problema dimensiunii socio-culturale a globalizării, în privinţa unificării tuturor religiilor se spune că amalgamul religios ar putea fi realizat doar la nivelul altor religii decât cea creştină. Creştinismul iese din schema de unificare (aş putea spune demonică) pe care au „realizat-o“ la nivel de religii cei ce conduc lumea din umbră. Este foarte importantă, în aceste vremuri, unitatea de credinţă şi mărturisirea lui Hristos la unison de către toţi oamenii care cred în El. Ipotetic vorbind, o unire a creştinismului ar fi extrem de necesară, ca toţi să fim una, aşa cum, de altfel, se ruga şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă e destul de greu. Ţin foarte mult la Ortodoxie, sunt apropiat şi de Biserica Romano-Catolică, însă am văzut şi grupări aşa-zis creştine, în care manifestarea lor pentru Dumnezeu este una care nu se potriveşte deloc cu mărturisirea în duh a Bisericii Ortodoxe în care eu slujesc. De aceea, cred că va fi extrem de greu să facem o predicţie în ceea ce priveşte unirea şi trăirea sub acelaşi acoperământ în creştinism.

– Ce înseamnă scrisul pentru tine ?

– Scrisul pentru mine înseamnă destul de mult. Am publicat până acum trei cărţi care – zic eu – în procentaj maxim mă reprezintă. Nu le-am publicat din dorinţa de a avea un nume, ci efectiv din bucuria de a-L mărturisi pe Hristos şi prin intermediul scrisului. Lucru, de altfel, mărturisit de mine în fiecare cuvânt lămuritor / cuvânt introductiv din fiecare carte a mea. Acum mai bine de zece ani (prin 2000), un domn îmi sugera să scriem o carte împreună şi, de bucurie, am început să visez cu ochii deschişi că voi publica o carte. Bucuria a fost mare prea devreme, deoarece nu s-a realizat acest lucru, chiar dacă eu îmi făcusem tema. La fel s-a întâmplat şi un an mai târziu, când patru persoane trebuia să muncim la o carte legată de învăţământul religios la nivel de liceu, însă şi de această dată mi-am făcut partea, ceilalţi nu, şi nu a mai apărut lucrarea. Acum cinci ani (în ianuarie 2006) mi-a apărut prima carte şi am fost tare bucuros. Cartea, în general, este un moment de bucurie pentru mine. Unii se bucură de o maşină luxoasă, alţii de o vilă, alţii de realizări financiare spectaculoase, eu mă bucur de cărţi şi cu atât mai mult atunci când pot să scriu şi să public despre Hristos.

– Biblia spune să nu ne închinăm la chip cioplit. Din această perspectivă, ce reprezintă icoanele ortodoxe şi statuetele catolice?

– Porunca a II-a din Decalog menţionează acest aspect în Vechiul Testament, la cartea Ieşire 20, 4 şi urm., însă icoana nu este nici chip cioplit, nici idol, ci este o reprezentare care face trimitere la o realitate spirituală. Există trei modalităţi de închinare: adorarea, pe care o atribuim doar lui Dumnezeu întreit ca Persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), preacinstirea, pe care o atribuim doar Maicii Domnului şi cinstirea, prin care îi venerăm pe semenii noştri care s-au desăvârşit în Hristos. Dacă stau bine să mă gândesc, nu ar fi corect să spun că mă închin icoanelor, ci îl cinstesc pe sfântul N, sărutându-i chipul zugrăvit în icoană. Aceasta este înţelegerea profundă atunci când rostim expresia „ne închinăm icoanelor“. Icoana este un obiect de cult, dar nu ne folosim de ea ca un simplu „instrument de lucru“, ci ea face o trimitere reală către lumea lui Dumnezeu. Ea este fereastra care ne face să fim în comuniune cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Sigur, există şi alte mijloace de întâlnire şi de unire cu Dumnezeu, cum e spre exemplu rugăciunea, însă, vorbind despre icoană, pot face o astfel de precizare fără a reduce experierea lui Dumnezeu doar la o reprezentare. În prima mea carte, Meditaţii pentru contemporani, am două articole despre icoană, unul l-am formulat folosind un limbaj dogmatic, iar celălalt folosind un limbaj catehetic care e mai accesibil omului de rând. Îmi aduc aminte că am tratat şi momentul apărut în veacul al VIII-lea al primului mileniu creştin cu privire la icoană. Considerată a fi un idol, icoana a fost scoasă din biserică de cei ce au căzut într-o asemenea erezie. Lucrurile sunt mult mai profunde şi toate pleacă de la prima erezie, arianismul (combătut în anul 325 la primul Sinod ecumenic), prin care s-a „atacat“ dumnezeirea Fiului, deofiinţimea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, dar aici dezbaterile sunt mult mai profunde şi nu intru în amănunte. Perioada legată de combaterea icoanei poartă numele de iconoclasm. Încercarea a fost mare şi a ţinut mult: o formă de iconoclasm există şi-n zilele noastre, chiar dacă la sinodul din 787 s-a stabilit adevărata învăţătură despre icoană. Aici s-a arătat rolul ei multiplu, şi anume:
– cel estetic – acela de a împodobi biserica şi de a crea un cadru anume pentru rugăciune; deşi părinţii spun că în rugăciune să nu-ţi imaginezi nimic, totuşi trebuie spus că imaginea bună şi sfântă este sădită de Dumnezeu în om şi ea ne este necesară alături de celelalte puteri ale sufletului, cum sunt: simţurile, opinia, înţelegerea, raţiunea. Aşadar imaginaţia nu trebuie înlăturată, ci trebuie curăţită, deoarece prin ea – după cum zice Părintele Stăniloae – avem puterea de a crea, asemănându-ne Creatorului nostru;
– cel pedagogic – acela de a cunoaşte Sfânta Scriptură, învăţătura Bisericii, istoria Bisericii, vieţile sfinţilor;
– cel latreutic – de a însoţi cultul Bisericii, de a-L avea pe Hristos în chip văzut alături de noi, de a o avea pe Maica Domnului, pe sfinţi;
– cel haric – de a mijloci harul divin.

Va trebui să facem diferenţierea între o icoană şi un tablou religios. Icoana, în Biserica Ortodoxă, ia naştere în urma rugăciunii, a nevoinţei şi a stării interioare profunde a pictorului în relaţia cu Dumnezeu. Există rânduieli care trebuie respectate la pictarea unei icoane. Modelul icoanei este prestabilit, trebuie să fie modelul bizantin, în care chipul nu este unul realist, ci este unul transfigurat de nevoinţă, de sfinţenie, de lumină divină etc. Eu când mă închin – spre exemplu – icoanei lui Hristos, nu mă interesează icoana ca obiect, ci, sărutând picioarele Domnului din icoană, sărut picioarele lui Hristos din veşnicie, Cel ce poartă în veşnicie trup prin înomenire, dar transfigurat după înviere. Aşadar, eu nu sărut imagini ireale, fără corespondent în realitate, ci în virtutea dumnezeirii Fiului, pot trece în duh din lumea mea în lumea Domnului şi, sărutând picioarele Lui sfinte din icoana Sa, sărut în chip real picioarele Domnului meu, pentru că Dumnezeu mă poate face contemporan praznicului împărătesc pe care-l sărbătoresc indiferent care este el.

Voi încheia răspunsul la această întrebare, lăsându-l pe Sfântul Ioan Damaschin, un luptător împotriva iconoclasmului, dar şi un sfânt iubitor al Icoanei icoanelor, să ne mărturisească despre sfinţita icoană: „Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui s-a făcut om, cu adevărat pentru mântuirea noastră – şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real – a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut între oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre aducere aminte de El”. Acelaşi lucru ni-l dezvăluie şi o cântare bisericească: „Negrăită şi dumnezeiască este rânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui, căci Chipul cel nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinoasă arată întruparea Ta. Pentru aceasta icoana Ta o cinstim sărutându-o”.

– Eşti şi profesor de religie, ce este de făcut ca tinerii să-şi îndrepte paşii mai mult spre biserică?

– Nu mai sunt profesor de religie! Am fost, dar nu profesor de religie titular, ci eram încadrat la plata cu ora. Aceasta se întâmpla în perioada anilor 1999-2003. Mi-a prins bine întâlnirea cu elevii de liceu, mai ales că cei ce conduceau liceul din Reşiţa, unde predam, îmi dădeau la început de an şcolar doar clasele a XI-a şi a XII-a. Subiectele pe care le-am dezbătut la ore erau interesante: tot felul de preocupări legate de evoluţia ştiinţei, de relaţia ştiinţă-religie etc. Mai rar întâlneam tineri care se rugau, care deprinseseră din familie modul de viaţă creştin: rugăciunea, postul, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, duhovnicul etc. Ca tinerii să se apropie din ce în ce mai mult de biserică, ar fi necesar să schimb modul de viaţă al societăţii moderne. Deşi mă folosesc de foarte multe lucruri pe care societatea modernă le promovează, totuşi sunt valori în societatea tradiţionalistă care nu pot fi înlocuite niciodată.

În primul rând, cred că tinerilor trebuie să li se ofere accesul şi la alte informaţii decât cele prezentate azi de mass-media. Ei trebuie să ajungă să cunoască Biserica şi în profunzimea ei, nu doar la nivel informaţional, ci experimental. Îmi aduc aminte că la o oră de religie, întristat că elevii mei cunoşteau doar nume ale artiştilor, ale sportivilor, ale maneliştilor etc., le-am prezentat pe marele Pavel Florenski – preot rus, matematician, fizician, filozof etc., care era catalogat drept „da Vinci“ al ruşilor. A murit în închisorile comuniste, după ce a fost ridicat de la domiciliu de către NKVD, strămoşul KGB-ului. Tinerii elevi, auzind de el, au fost profund mişcaţi şi m-au întrebat: „Dar noi de ce nu am ştiut de el?“. Şi pe seama acestei întrebări se pot spune multe. Am destulă experienţă ca să propun tot felul de lucruri folositoare pentru atragerea tinerilor la Biserică şi la unirea lor cu Hristos: promovarea unor proiecte de către Biserică în care să fie implicaţi tinerii; realizarea convenţiilor de colaborare între/dintre Biserică, şcoală, ONG-uri etc. Apropierea tinerilor de Biserică într-un mod masiv se va face atunci când noi, slujitorii, vom deveni modele de viaţă în Hristos. Harul lucrează în viaţa unui sfânt, iar liniştirea lui în Hristos, slujirea lui, tot ceea ce face el se transferă comunităţii / comunităţilor şi implicit tinerilor. În varianta aceasta cred mai mult.

Ion Petrică– Cei ce nu cred în Dumnezeu se pot prăbuşi în absurd?

– Trăim vremuri grele. Întotdeauna, orice perioadă a istoriei a avut greutăţile ei, însă acum, când cu toţii credem că trăim într-o lume emancipată (progresul ştiinţific, lejeritatea comunicării şi a mobilităţii locului de muncă), îmi pun multe semne de întrebare. Ateismul e la modă. Multe state occidentale sunt laicizate, iar oamenii din aceste ţări, dacă nu sunt atei declaraţi, sunt cel puţin indiferenţi din punct de vedere religios. Nu ştiu dacă ateii se prăbuşesc în absurd, însă absurditatea, adică ateismul, poate fi o normalitate într-o societate laicizată, în care creştinismul se regăseşte, ca trăire în adevărul dumnezeiesc, la tot mai puţini oameni. Unul din capitolele foarte importante ale sociologiei îl reprezintă devianţa. Odată cu Reforma lui Luther din 1517, are loc naşterea protestantismului. Acest fenomen, la începutul său, era socotit o devianţă. Ulterior, peste veacuri, pentru un sociolog care studiază fenomenul religios, protestantismul – datorită extinderii lui – nu mai este socotit o devianţă, ci o normalitate în societate. Ceea ce mă frământă este tocmai acest proces şi anume, ateismul ca o devianţă, iar apoi ateismul ca o normalitate. Nădăjduiesc că Dumnezeu nu ne va lăsa într-o asemenea nesimţire faţă de cele duhovniceşti şi faţă de viaţa în Dumnezeu. În România, potrivit recensământului din 2002, ateismul este cuprins alături de celelalte religii în afară de creştinism, însumând un procent de aproximativ 1,1%.

– Omul îşi poate alege singur destinul sau este predestinat încă de la naştere?

– Mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „destin“, cu atât mai mult cuvântul „predestinaţie“. Despre „predestinaţie“ vorbesc foarte mult cultele protestante. Tot omul este chemat de a se mântui în Hristos. Preferenţialitatea nu este un atribut al lui Dumnezeu. Sigur, o alegere există, dar aceasta este legată de neam şi de felul în care un neam se desăvârşeşte în urmaţii lui pentru că aceştia se sfinţesc în Hristos şi prin Hristos. Avem în Sfânta Scriptură genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos (vezi Evanghelia după Matei şi după Luca). Avem alegerea Maicii Domnului, avem şi alegerea Sfântului Ioan Botezătorul etc. Părintele Nicolae Steinhardt vorbea în cartea lui „Dăruind vei dobândi” tot de o alegere, dar nu de predestinaţie. Spre exemplu, părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, de asemenea părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta, s-au rugat ca Dumnezeu să le dăruiască prunci, şi le-a dăruit. Aceşti prunci născuţi cu şi în rugăciune, post, nevoinţă au primit anumite daruri. Aici vorbim de rânduieli profetice, nu de predestinaţie. Sunt două lucruri diferite. Omul poate să-şi aleagă singur destinaţia, scopul, finalitatea în această viaţă. Este liber să o facă. Este liber să trăiască cu Hristos sau să aleagă să trăiască fără Hristos. Însă în aceste situaţii, poate să trăiască veşnic, sau să moară veşnic.

– Ce trebuie să ştim şi mai ales să facem în fiecare zi pentru a ne apropia de Bunul Dumnezeu?

– Să iubim: pe Dumnezeu, pe oameni, animalele, natura etc. Un părinte a fost întrebat de un ucenic când vine sfârşitul lumii. La care părintele i-a răspuns că sfârşitul lumii vine atunci când nu va mai exista cărare de la semen la semen, adică atunci când nu va mai fi dragoste între oameni. Asta trebuie să facem în fiecare zi: să-L iubim pe Dumnezeu, pe semen, creaţia întreagă. Desăvârşirea în iubire sfântă este lucrul bine plăcut lui Dumnezeu.

– Dragă părinte Ionică, mă bucur că am reuşit să realizez acest interviu de mare sensibilitate şi îţi mulţumesc că te am printre prietenii mei, destul de puţini de altfel.

sursa: Argument

sursa imaginii : aici

Mănăstirea Sfântul Ilie de la Izvor, Bocşa, Caraş-Severin:
Hram: „Sfântul Ilie de la Izvor” (20 iulie)
Adresa: Oraşul Bocşa, str. Dognecei nr.27, jud.Caraş-Severin, cod 325300
Numărul de vieţuitori: 12 (viaţă de obşte)
Acces rutier: pe şoseaua Reşiţa– Bocşa- Timişoara (25 km de Reşiţa)
Acces feroviar: pe ruta Reşiţa – Timişoara (cu coborâre la Bocşa-Vasiova)
Posibilităţi de cazare: Maxim 10 persoane.
Stareţă: Monahia Varvara Săntiuan
Telefon: 0740.892.982

” Praznicul Izvorul Tămăduirii reprezintă pentru Episcopia Caransebeşului o sărbătoare, în primul rând pentru viaţa monahală cărăşană, dar şi pentru misiunea Bisericii în Eparhie. Toate acestea, pentru că în Eparhia Caransebeşului, două mănăstiri şi un Aşezământ medical-creştin, îşi serbează hramul.

Cu toate acestea, prilej de pelerinaj este în fiecare an, la mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor Bocşa Vasiova, care are al doilea praznic de ocrotire, sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, sărbătoare care adună în tinda mănăstirii în fiecare vineri luminată sute de credincioşi din zonă şi nu numai.

Obiceiul de a săvârşi sfinţirea apei celei mari la izvorul mănăstiri, care dăruieşte numele aşezământului monahal „Sf. Ilie de la Izvor” este găsit în jurul anului 1865, când la acest izvor s-a tămăduit un miner din localitatea minieră vecină Ocna de Fier. De atunci tradiţia confirmă că mulţi pelerini care s-au închinat cu credinţă la sfânta mănăstire şi au gustat din apa izvorului mănăstirii s-au tămăduit de boli şi neputinţe. ( … )

Cuvântul de binecuvântare din partea Preasfinţitului Părinte Episcop Lucian. „Întrucât am venit cu binecuvântarea Chiriarhului nostru, dorim să vă transmitem dragostea şi purtarea de grijă a Preasfinţiei Sale, care din pricini binecuvântate nu a putut fi în mijlocul obştii monahale şi a credincioşilor, însă poartă în rugăciune această mănăstire, care îşi are vechimea şi ocrotitorii asemenea cu mănăstirea de metanie a Preasfinţiei Sale. Ţinem aşadar să felicităm obştea monahală pentru eforturile administrative intreprinse în ultima perioadă, care au înfrumuseţat, renovat şi consolidat ansamblul monahal, precum şi pentru efortul misionar pe care mănăstirea îl face pentru oraşul Bocşa, şi nu în ultimul rând pentru dragostea pe care părintele duhovnic Ion Petrică o are pentru copiii instituţionalizaţi de la Direcţia Generală de Protecţe a Copilului Caraş-Severin, unde sfinţia sa îşi întregeşte menirea misionară” a mai spus părintele Casian Ruşeţ. ”

sursa : Episcopia Caransebeşului

Nicoleta Voica : * folclorul mi-a fost harul si soarta. *

sursa imaginii : aici

Nicoleta Voica : * folclorul mi-a fost harul si soarta. *

Fire ambitioasa, puternica si plina de vivacitate, Nicoleta Voica impresioneaza prin simpla aparitie. Nicoleta este o solista pentru care viata a fost si este un adevarat tur de forta si care a facut fata cu succes celor mai mari provocari ale destinului. Nascuta pe 25 aprilie 1956, la Resita, Nicoleta Voica a crescut inconjurata de iubirea familiei, care a invatat-o sa pretuiasca cele mai de seama valori ale unui om.

Pasionata de mica de muzica si dansul popular, solista a avut ca punct de pornire in cariera concursul „Floarea din gradina”, când, la numai 18 ani, a cucerit trofeul. Au urmat inregistrari la radio, aparitii televizate si inregistrarea primul disc din cariera, in anul 1978, intitulat „Eu mi-s floarea florilor”.

Materialele audio si video i-au adus, in scurt timp, faima si consacrarea indragitei artiste a Banatului. Cele mai cunoscute cântece din repertoriul solistei, printre care „Lumea zice ca mi-i bine”, „Mosu meu m-o invatat”, „Am crescut fecior si fata”, s-au auzit si peste ocean, unde artista a locuit o buna bucata de vreme, devenind cetatean american.
* – Cântecul mi-a tinut viata! Nu pot sa-mi imaginez viata fara cântec, nu stiu sa traiesc fara el. Am trait 11 ani in America si pot sa va spun ca in fiecare casa de români se asculta muzica populara. Eu cânt dorul din traire, pe când altii il cânta numai din imaginatie. Bucuria mea e in cântec, iar cântecul nu m-a parasit niciodata. * – Nicoleta Voica

sursa : AICI !

Şciu bagie, nu mă mai vrei – Nicoleta Voica :

Am vazut,nu ma mai vrei
Bage draga
Si nu-ti mai plac ochii mei
Bage draga

Cine bage mi ti-o luat
Si mai mandru ti-o cantat
De asa iute m-ai zuitat..

O sa treaca ani si zile
Bage draga
Si-ai sa te zauiti de mine
Bage draga

Numa mie-mi pare rau
Ca n-o fost sa fi al meu

Ma gandesc si ma framant
Bage draga
Nu pot sa te scot din gand
Bage draga

Mi se rupe inima
Ca n-o fost sa fiu a ta

Asa ii viata facuta
Bage draga
Ce-i frumos sa si zauita
Bage draga

Da io nu stiu da o-i ziuita
Ca mi-ai fost drag ca viata
Ai fost tot ce am pe lume
Am trait doar pentru tine
s-acuma bage ce-mï ramane…

Nicoleta Voica – vezi, măi bagie ce-am ajuns… :

vezi, măi bagie şi-am ajuns,

din atâta drag şi-am prins,

să ne duşmănim aşa,

să ne stricăm inima…

şi-acum în mincie îmi vin,

vorbele dă sub băgrin,

când am zis că ne iubim,

şi nu nie mai despărţîm…

tu-ai fost bagie, staua mea,

şi io-am fost numa a ta,

ce-am iubit şi ce-am iertat

şinie ar mai fi răbdat

lângă suflet ce-am purtat,

m-am topit dă al tău drag..

sursa imaginii : aici

Nicoleta Voica este vocea şi sufletul ce se identifică cu Banatul. Renumita cântăreaţă spune că nu a plecat niciodată din Banat, pentru că l-a avut mereu în suflet şi că stă şi azi chiar în capitala Banatului, la Timişoara.

Mulţi sunt cei care o iubesc nespus pe această interpretă de muzică populară, care s-a identificat în timp cu regiunea pe care o cântă, Banatul. Puţini ştiu însă că Nicoleta Voica şi scrie cântece, nu doar le cântă.

„Voi scrie atâta timp cât trăiesc şi cât mă lasă Dumnezeu pe pământ şi chiar când n-am să mai pot să le cânt eu, am să scriu cântece pentru alţi solişti. Deocamdată sunt eu activă, dar am scris şi pentru alţi interpreţi“ spune Nicoleta Voica.

„Sufletul meu este Banatul, nu aş putea trăi altfel, nu am trăit niciodată altfel şi, indiferent unde aş fi, toată creaţia mea şi tot ceea ce gândesc se leagă de Banat, vorbind de cântec“

sursa : InfoCS.ro

Din iubire şi dor s-a născut mărgăritarul, folclor …