„Ce a făcut Dumnezeu?” – Morse

samuel_finley_breese_morse1

sursa imaginii : aici

„Ce a făcut Dumnezeu?” – Morse

24 mai 1844: Samuel Morse a transmis prima telegramă în codul Morse de la Washington DC, către asistentul său Alfred Vail, în Baltimore, Maryland pentru a inaugura prima linie telegrafică. Conținutul mesajului a fost: „Ce a făcut Dumnezeu?” (un citat biblic, numerele 23:23).

13355271471_h

Samuel Finley Morse, inventatorul a numeroase imbunatatiri ale telegrafului, s-a nascut in Charlestown pe 27 aprilie 1791 fara sa stie ca va ajunge un inventator faimos. Inca de la 4 ani, inventatorul s-a aratat interesat de desen. Pana la varsta de 14 ani, deja castiga bani desenand portrete ale prietenilor si cunoscutilor din orasul sau.

Perfect convins de vocatia sa, Morse le-a trimis o scrisoare parintilor sai in care ii anunta ca vocatia sa este cea de pictor. El a devenit student al facultatii Yale unde si-a aratat interesul atat pentru pictura cat si pentru domeniul electricitatii.

Dupa ce a devenit presedintele National Academy of Design, a petrecut cativa ani in New York dedicandu-se exclusiv picturii. Abia in 1832, in timp ce calatorea spre Europa, Morse a ascultat o discutie despre electromagnetism care a inspirat idea sa pentru un telegraf electric.

Desi avea putina experienta in electricitate, a realizat ca un anumit tip de curent ar putea transmite informatia prin fire.

In aceeasi perioada, doi inventatori germani au reusit sa inventeze un model cu cinci fire electrice, dar Morse a vrut sa reduca firele la unul singur.

Primul model de telegraf a lui Morse a folosit intr-adevar un singur fir si a fost scos la lumina in 1837. Pana in anul urmator, el deja perfectionase un alt model avansat si mai sigur in transmiterea mesajelor.

In cadrul unei expozitii al telegrafului in anul 1838, Morse a reusit sa transmita 10 cuvinte per minut folosind codul Morse, care va deveni mod de comunicare prin telegraf standard in lume.

sursa : aici 

codul-morse

Codul Morse

Codul morse este un limbaj prin intermediul caruia informatia se transmite folosind secvente standardizate de semne ori pulsatii cunoscute drept „puncte” si „linii” care inlocuiesc literele, cifrele si caracterele speciale caracteristice fiecarui mesaj.

La începutul folosirii Codului Morse se transmiteau doar cifre, formându-se numere care semnificau cuvintele ce erau căutate în dicţionar, după transmiterea mesajului. Un sistem greoi, care a fost modificat prin dezvoltarea codului făcută de Alfred Vail, cel care a introdus litere şi semne speciale. Odată cu evoluţia tehnologică, Codul Morse a trebuit să fie adaptat pentru comunicarea radio. Punctele şi liniile erau transmise ca pulsuri scurte şi lungi. Operatorii au vocalizat punctul ca sunetul „dit“ şi linia ca sunetul „dah“.

Folosit în războaie

Începând cu anul 1920, a fost introdusă şi în aviaţia SUA comunicarea prin Morse, iar zece ani mai târziu importanţa lui era considerată atât de mare, încât toţi militarii şi civilii din armată erau obligaţi să îl cunoască. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Codul Morse a fost folosit din plin, prin radiotelegrafie, fiind deja indispensabil armatelor moderne, care se deplasau atât de repete, încât nu mai era timp pentru instalarea stâlpilor pentru firele de telegraf sau telefonie. Comunicarea dintre navele aflate la mare distanţă unele de altele se făcea tot prin radiotelegrafie, iar mesajele erau criptate, pentru a nu fi înţelese de inamici. Codul Morse a avut cea mai lungă viaţă dintre toate sistemele electronice de codificare, fiind folosit până în anul 1997, când marina franceză a trimis ultimul mesaj, care suna astfel: „Către toţi. Acesta este strigătul ultim înainte de tăcerea noastră veşnică“.

Semnalele speranţei

Codul Morse a fost folosit din plin şi de deţinuţii politici din perioada comunistă, care îşi transmiteau noutăţile, se încurajau, ba chiar se şi spovedeau preoţilor închişi ca şi ei. Păcăniturile pe care le produceau în pereţii reci ai celulelor deveneau modalitatea prin care speranţa şi comuniunea creştină se manifestau în sufletele celor întemniţaţi pentru credinţa lor. Potrivit mărturiei lui Ion Eremia, fost general ajuns deţinut politic şi supranumit „Soljeniţîn al românilor“, un preot care fusese bătut peste rinichi şi plămâni şi tuşea scuipând sânge, a început în timpul unei ieşiri la aer să tuşească într-un mod mai aparte, după cum au remarcat colegii săi din celule. Părintele „spunea“ prin tuse o rugăciune către Sfântul Ştefan, a cărui zi era.

În zilele noastre, codul mai este folosit de radioamatori şi de către navigatori, în situaţiile când aparatura modernă se defectează.

sursa :  Lumina

Cunoscutul “SOS”( ‘Save Our Souls) care a salvat mii de vieţi de atunci de când a fost lansat (1 iulie 1908) pentru prima data a fost ales tocmai pentru că în limbajul Morse era cel mai simplu, cel mai scurt şi cel mai clar cu putinţă -o reprezentare simplistă formată din 3 puncte, 3 linii, 3 puncte.

Alfabetul original a fost îmbunătăţit, prelucrat şi diferă puţin de cel utilizat  astăzi. Iniţial codul a fost transmis sub formă de pulsaţii electrice de-a lungul  unei linii telegrafice, însă mai târziu a permis şi redarea codului ca un ton audio, ca un semnal radio având pulsaţii ori tonuri lungi şi scurte, sau ca semnale mecanice ori vizuale, utilizând o lanternă, un heliograf sau aşa-numita lampă Aldis.
semn scurt, denumit punct sau dit (•);
semn lung, denumit linie, dash sau dah (–);
un spatiu liber intre caractere (între puncte si linii);
spatiu scurt (între litere);
spatiu mediu (între cuvinte);
spatiu lung (între propoziţii).
Operatorii specializati in codul Morse pot deseori “întelege” codul direct în minte cu o viteza ce depaşeşte 40 de cuvinte pe minut. Iar recordul în această materie îl deţine americanul Ted Elroy, care a tradus în 1939 la un concurs international 75,2 cuvinte pe minut.
Ultima modificare adusă codului Morse a fost realizata în 2004, când la setul ofical de caractere a fost adăugat şi caractelul special “@”(._ _._.). Acest nou caracter este menit să faciliteze trimiterea de mesaje electonice prin e-mail folosind codul Morse.

sursa : aici

Anunțuri

„Roata”, în memoria cardiologului Radenko Stankovici

sursa : aici

„Roata”, în memoria cardiologului Radenko Stankovici

„Roata”, în memoria cardiologului Radenko Stankovici – 

Medicul cardiolog reşiţean, Mircea Meilă, a publicat recent un volum remarcabil de recuperare a memoriei unei personalităţi de excepţie. Volumul, intitulat „Roata”, apărut la editura Neutrino – 2012, dezvăluie aspecte despre viaţa şi opera medicului Radenko Stankovici, pe care Mircea Meilă îl consideră una dintre cele mai mari personalităţi ştiinţifice şi politice ale sârbilor, alături de cărturarul Dositei Obradovici. Aceste două personalităţi, deşi au trăit în epoci diferite, au în comun faptul că s-au născut în Banatul istoric, pe teritoriul care astăzi aparţine României. Obradovici, întemeietorul universităţii din Belgrad, care astăzi îi poartă numele, s-a născut la Ciacova, în anul 1742 (d. 1811 – Belgrad), iar medicul şi politicianul Radenko Stankovici s-a născut la Lescoviţa, în anul 1880 şi a murit în 1953, la Belgrad.

Mircea Meilă ne-a declarat că a dorit să scrie despre Radenko Stancovici, deoarece, din păcate, acesta este prea puţin cunoscut, în ciuda amprentei puternice pe care a lăsat-o asupra epocii în care a trăit (cităm din volum): „Ca medic, dr. Radenko Stankovici i-a ajutat pe toţi fiind răsplătit cu stima semenilor. În calitate de politician a provocat resentimente atât germanilor cât şi comuniştilor. A fost îndepărtat din viaţa publică, fiind considerat ceea ce nu a fost niciodată. Duşman al propriei ţări. Adevăratul popor sârb, însă, nu l-a uitat. Nici roata timpului care ne urcă sau coboară. L-a mai ridicat o dată, postum, după ce au fost îndepărtaţi comuniştii de la putere. Pe 18 decembrie 2006, la o jumătate de veac de la moartea doctorului Radenko Stankovici, Tribunalul de la Beograd a decis reabilitarea sa şi a altor 15 cunoscuţi profesori şi oameni de ştiinţă sârbi. Acţiunea a fost iniţiată de către decanatul Facultăţii de Medicină din Beograd şi a compensat ceva din nedreptatea comisă de istorie”.
Medicul Radenko Stancovici este părintele cardiologiei sârbeşti şi a lucrat în echipă cu medicul şi cercetătorul Karl Landsteiner, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1930, căruia i se datorează primul sistem de clasificare al grupelor sanguine. Ca politician, Radenko Stankovici a fost unul din cei trei membri ai Consiliului de regenţă al Serbiei, la sfârşitul anilor ’30, când regele Serbiei a fost Petru, încă minor în acea vreme. După venirea comuniştilor la putere a fost condamnat politic şi a fost trimis la închisoare timp de 12 ani. A murit la câteva luni după ce a fost eliberat.Volumul „Roata”, subintitulat „Trecerea prin lume a doctorului Stankovici” se află la librăria Semn de carte din Reşiţa.
sursa : ARGUMENT ONLINE

Kraljevski namesnici: 
Radenko Stanković,
knez Pavle i Ivo Perović
sursa  imaginii : aici

РАДЕНКО СТАНКОВИЋ

Лекар, професор и краљевски намесник; министар просвете од 5. новембра 1932. До 27. јануара 1934.

Рођен је у банатском селу Лесковица, на левој обали Дунава, у данашњој Румунији, 26. априла 1880. Српску велику гимназију у Новом Саду завршио је 1897. Медицину је студирао у Будимпешти, Инсбруку и Бечу, где је и докторирао 1903. До 1906. био је у Бечу асистент проф. Хермана Нотнагела и др Карла Ландштајна.

Од 1906. до 1920. имао је у Загребу приватну ординацију. Знатна је била његова улога за време ослобођења у Народном вијећу, где је био повереник за социјалну политику. По преласку у Београд на новооснованом Медицинском факултету изабран је за ванредног професора интерне пропедеутике 1921. Шкосле 1921/22. био је на студијском путовању по САД. По повратку изабран је за шефа Интерне пропедеутичке клинике, у којој је инсталирао први ЕКГ апарат у Србији.

Редовни професор и лични лекар краља Александра био је од 1929. Клинику је, пошто је именован за сенатора, напустио у другој половини 1932.

Краље Александар указом од 6. априла 1933. доноси одлуку да се на основу параграфа 4Закона о употреби Главног школског фонда „изгради и отвори потпуна мушка гимназија“ и донет је Правилник о Дому Краља Александра Првог за ученике средњих школа у Београду20. јула 1933. Непотпуна реална гимназија отворена је у Бару 2. фебруара 1933; Школа за сестре болничарке основана је при Медицинском факултету у Загребу 17. маја 1933.

На основу Закона о народним школама прописана су Правила о амбулантним школама на основу које се отварају у ретко насељеним местима где нема могућности за отврање редовних школа 9. септембра 1933, као и Правила о школским станицама ради пружања помоћи деци првог и другог разреда.

Прописана су Правила о раду и реду у интернату Више домаћичке школе у Старом Футогу.

Објављен је Закон о верској настави у народним, грађансним, средњим и учитељским школама у Краљевини Југославији, за ученике признатих вероисповести 23. септембра 1933.

Посебним административним мерама подржаван је и обавезни рад учитеља на описмењивању и просвећивању женске омладине, као и рад на ширењу писмености и здравственом просвећивању.

Стручне радове објављивао је у Медицинском прегледу.

После убиства краља Александра у Марсељу у октобру 1934. један је од тројице краљевских намесника од 10. октобра 1934. до 27. марта 1941. Као противник потписивања Тројног пакта после капитулације Краљевине Југославије 1941, интерниран је у Беч. У Београд се вратио 1943, где је дочекао и крај рата. Своје услуге понудио је Медицинском факултету 1946. Ухапшен је као државни непријатељ и осуђен на 12 година робије, губитак грађанских права и конфискацију имовине.

Умро је у Београду 5. децембра 1956.

ДЕЛА: Аритмије, 1/1926; О константности појава код митралне стенозе, 2/1928; О поремећају економије срчаног рада код урођених срчаних мана, 3-4/1929; Носологија у интерној дијагностици, 3/1929. (Ови радови објављени су у Медицинском прегледу.)

sursa : aici 

Ispred Narodne skupštine 
posle polaganja zakletve, 
kraljevski namesnici: 
Radenko Stanković, 
knez Pavle Karađorđević i 
Ivo Perović

sursa imaginii : aici

Radenko Stankovic :

Medic, profesor si guvernator regal, ministrul educației din 5 Aprilie 1932 – 27 Ianuarie 1934th
Născut în satul Leskovica – Banat, pe malul stâng al Dunării, acum România,
A studiat medicina la Budapesta, Innsbruck și Viena, unde a obtinut 1903rd doctoratul. Până în anul 1906. a fost profesor asistent la Viena.
Din anul 1906. până în 1920. a avut un cabinet privat din Zagreb. Semnificativ a fost rolul său în timpul eliberării ( Consiliului Național ) – el a fost mandatar pentru Politici Sociale.
1921/22. a fost într-o călătorie de studiu în Statele Unite ale Americii. La întoarcerea sa, el a fost ales să conducă clinica unde a instalat prima ECG în Serbia.
Din 1929 a fost profesorul și medicul personal al regelui Alexandru .
A sprijinit : măsuri speciale administrative, alfabetizarea și educarea femeilor tinere, precum şi munca pe extinderea de alfabetizare și de educație pentru sănătate, şcolile internat, sprijinirea copiilor din clasa întâi şi a doua, stabilirea unor norme privind amplasarea şi buna funcţionare a unor baze ambulatoriu în şcolile deschise în zonele slab populate, etc.
Lucrări tehnice publicate în examinarea medicală.
După asasinarea regelui Alexandru în Marsilia, în octombrie 1934. unul din trei guvernatorului regal din 10 Octombrie 1934. la 27 Martie 1941. Radenko Stankovic – adversar la semnarea Pactului Tripartit, după capitularea Regatul Iugoslaviei în 1941, el a fost internat la Viena. El a revenit la Belgrad în 1934 ; a salutat sfârșitul războiului. Şi-a oferit serviciile până în 1946th Medical School El a fost mai apoi arestat ca un inamic al statului și condamnat la 12 ani de închisoare, pierderea drepturilor civile și confiscarea proprietății.
A murit la Belgrad la 5 Decembrie 1956th
CRIMA: Aritmie, 1/1926; Despre fenomenul constanței în stenoza mitrala, 2/1928; Despre perturbare în economia de defecte cardiace congenitale cardiace, 3-4/1929, nosologie în diagnosticarea interne, 3/1929.

Published in: on 30 Septembrie 2012 at 00:55  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Invitaţie la … bere !

sursa imaginii : aici

Invitaţie la … bere !

Berea la Summerieni
Legendele vechiului Summer ne spun un lucru pe care cercetătorii zilelor noastre l-au aflat după ani de studii: fabricarea berii constituie primul pas al omului către civilizaţie.
Rolul civilizator al berii este prezentat în principala legendă a Summerului- Epopeea lui Ghilgames. Tăbliţele scrise în alfabetul cuneiform ne povestesc că Enkidu- viitorul tovarăş de arme al lui Ghilgames a fost mai întâi un om sălbatic, trăitor prin păduri alături de fiarele sălbatice. După câteva lupte care dovedesc că cei doi aveau puteri egale, Ghilgames îl civilizează pe Enkidu la un ospăţ unde acesta „mănâncă până se satură, bea lapte şi cupe de bere, i se îmblânzeşte inima, îi străluceşte faţa şi începe să cânte plin de bucurie”. Enkidu intră în lumea oamenilor cu ajutorul mâncării şi a berii- o metaforă a puterii miraculoase a acestei băuturii.
Berea era atât de importantă pentru Summer, încât exista chiar şi o zeiţă a berii şi a belşugului: zeiţa Ninkasi. Summerienii ne-au transmis şi prima reţetă a berii, veche de 6000 de ani, prin intermediul zeiţei Ninkasi, care descrie amănunţit coacerea grânelor, fermentarea, filtrarea şi îndulcirea berii cu miere.
Ninkasi juca un rol important şi în fertilitatea cuplurilor- expresia „lună de miere” o avem tot de la summerieni, care după nuntă puneau la dispoziţia celor 2 proaspăt căsătoriţi bere îndulcită cu miere cât pentru o lună de zile.
Cercetătorii confirmă afirmaţia legendei: „fabricarea berii este în mod obligatoriu un act conştient care necesită o aprovizionare constantă şi în cantităţi mari cu cereale. Doar o civilizaţie sedentară şi cu o agricultură productivă poate asigura aceste condiţii, astfel ca tocmai civilizaţia summeriană- cea mei veche civilizaţie complexă a lumii este cea care a fabricat berea pe care a pus-o la loc de cinste în calitate de pilon al societăţii.

sursa : aici

sursa : aici

Producerea berii este cu siguranta unul dintre cele mai vechi procese de fabricatie cunoscut de catre omenire. Asa cum albinele au descoperit plantele si au purces sa faca miere, asa si noi am descoperit agricultura si am purces sa producem bere. …Sau sa bem bere, cine mai stie?

Potrivit descoperirilor arheologice cea mai veche bere cunoscuta si in consecinta prima produsa de om, a fost berea din paine, denumirea general acceptata a acesteia fiind, cum altfel, BEERBREAD.

De fapt se apreciaza ca ambele produse, berea si painea, au evoluat si au parcurs impreuna multe ere, insotindu-ne mesele pana in zilele noastre.

Nu, prima atestare nu e scrisa in germana sau ceha. Caci atunci ca si acum, chinezii erau in stare sa produca orice. Copiind sau nu reteta berii originala, chinezii cei multi ne lasa documente inca de acum 5000 de ani despre producatorul de bere „Kui”. Berea produsa de acesta se numea tot „Kui” si astfel il avem si pe taticul-taticilor-brandurilor. Prin deductie putem presupune ca noi romanii, dupa mii de ani de consum, prin sclipirea mintii ce ne caracterizeaza la fel de mult ca si sclipirea ochilor, am scos zicala daramator de batraneasca „cui pe cui se scoate”.

Cei din Mesopotamia s-au chinuit zdravan sa ne transmita referiri depre bere, tocmai de acum 4000 de ani. Astfel, pe tablitele de argila gasite, ni se spune ca profesia de berar era de mare angajament si ca ei isi luasera deja masuri pentru a tine in frau furtul de bere si evaziunea fiscala – conducatorii berariilor erau femei! …Pe tablitele de argila nu se specifica daca acestea au fost inventate din intamplare la vreun festival de bere local sau daca s-a inventat in cercetare. Ne-au transmis si ei doar ce era mai important, adica despre bere si femei, na.

Ce-au mai considerat babylonienii important de transmis? Pai, ca nu orice femeie putea sa devina berar ci doar preotesele, ca zeitele Siris si Nimkasi au pus-o de primul patronat al berii, tragand spuza pe carca lor prin berile ce le erau inchinate si consumate numai intre peretii templelor la petreceri inspumate, denumite ceremonii.

Intr-o dimineata de trista amintire, cam prin 2100 î.Hr. mana dreapta si pamanteana a celor doua zeite „Hammuabi, Kiiiiiiiiiing oooof Baaa-bylooo-niaaaaa”… se trezeste cu fata la cearsaf si inainte de a face public un complex cod de legi, baga repede din condei si codurile referitoare la vanzarea si consumul de bere. …Cica erau facute pentru protectia consumatorului si ca pe carciumarii care puneau prea multa spuma ii inneca. Tot in bere, ca era.

Si ca sa intorc cutitul in rana, va mai spun ca atunci se gaseau mai multe tipuri de bere decat pe o terasa de cartier din zilele noastre. Martor este o tablita de argila ce se afla acum la Muzeul Metropolitan din New York pe care sunt inscrise urmatoarele beri ce le produceau: bere blonda, bere neagra, bere rosie, bere cu cap, bere fara cap si un fel de bere fara alcool, berea indoita de trei ori.

 sursa : aici

Berea la egipteni şi la babilonieni

La egipteni (începând cam de la anul 3.000 î.C.), berea a avut o importanţă şi o răspândire majore. Se credea că des­coperirea ei se datora zeului Ra, care le dăruise oamenilor berea. Supuşii farao­nilor erau obişnuiţi încă din copilărie s-o consume, berea fiind considerată deopotrivă aliment şi băutură cu pro­prietăţi terapeutice.

Femeile însărcina­te recurgeau la bere pentru a-i închina libaţii zeiţei Ernenunet, care urma să le ofere lapte din abundenţă în perioada alăptatului. Dacă mamele nu aveau su­ficient lapte, se obişnuia să li se admi­nistreze copiilor, în perioada înţărcării, bere cu concentraţie alcoolică scăzută sau diluată cu apă şi miere. în cadrul unei ceremonii de iniţiere, copiii mai măricei primeau o mică amforă, menită să reprezinte cantitatea zilnică de bere care le era permisă.

Egiptenii, precum babilonienii, folo­seau berea pentru a obţine bunăvoinţa divinităţilor: lui Osiris, de exemplu, i se ofereau: o mie de pâini, o mie de căni de bere, o mie de boi şi o mie de gâşte.

Berea avea şi o semnificaţie religioasă şi ritualică: era consumată în timpul funeraliilor, pentru a celebra virtuţile defunctului, şi oferită divinităţii, pentru a-i garanta odihnă liniştită celui trecut în lumea de dincolo. Se pare că pe piaţa din Babilon, cel mai bogat oraş din vechea Mesopotamie, se găseau nici mai mult, nici mai puţin de douăzeci de varietăţi de bere.

Printre acestea, cele mai răspândite erau:

bi-se-bar (bere din orz),
bi-gig (bere brună obişnuită),
bi-gig-dug-ga (bere brună de calitate superioară) şi
bi-kal (produsul cel mai bun)
Chiar şi zeii veneraţi de babilonieni îşi trăgeau forţa din bere, care era dedicată zeiţei Iştar, divinitate de prim rang în panteonul asiro-babi-lonian, zeiţă a războiului şi protectoare a dragostei şi a fertilităţii câmpurilor.

Exista, însă, o privinţă în care egiptenii şi babilonienii se diferenţiau: pentru cei dintâi, berea era un produs indus­trial autentic, pentru cei din urmă – o realizare de tip artizanal. In deceniul patru al secolului XX, a avut loc o des­coperire de mare însemnătate, privind raportul strâns care exista între lumea egipteană şi bere: săpăturile din zona Tell-Hariri, din Siria, au adus la lumină oraşul Mari şi luxosul palat regal, precum şi o statuie de femeie în mărime natu­rală, aşa-numita Zeiţă-cu-vasul-ţâşnitor, care ţine în mâini un vas pe care sunt gravate simbolurile orzului şi berii.

Un ingenios sistem de conducte interioare lega statuia de o amforă exterioară, de unde provenea berea zythum, care ieşea apoi din vas. Sistemul dovedea adevărata revărsare a fluviilor de bere la mesele faraonilor. în Egipt, declinul producţiei de bere a început în secolul VII d.C, când regatul a intrat sub stăpânire musulmană, iar consumul de alcool a fost interzis.

Intre timp, faima berii se răspândise într-o mare parte a Europei, alături de cultura cerealelor. Dacă în zonele mai friguroase viţa-de-vie creştea cu dificultate, grâul şi orzul erau cultivate cu succes în orice climă: diversitatea climatică a fost cea care a determinat diviziunea dintre nord şi sud în privinţa producţiei de băuturi al­coolice.

 Berea la Greci şi Romani 
Civilizaţia antică greco-romană cunoştea foarte bine berea, însă nu o aprecia în mod deosebit, berea fiind considerată o băutură a celor săraci. Cu toate acestea, cartierele Romei şi ale Atenei erau pline de mici făbricuţe de bere care aprovizionau mici cârciumoare şi însuşi cuvântul bere provine din latinescul „bibere – a bea”. Mai mult Iulius Cezar era un împătimit băutor de bere şi legenda ne spune că atunci când a trecut Rubiconul cu legiunile sale pentru a cuceri Roma, Cezar a toastat cu bere. 
Legendele latine ne mai spun că Dionissos deşi era zeul vinului a fost cel care a introdus berea acolo unde nu era posibilă creşterea viţei de vie. Cu toate că cetăţeni romani nu apreciau foarte mult berea, medicii romani o făceau. Tratatele de medicină din antichitate ne-au transmis numeroase reţete în care berea juca rolul principal: Antyllus recomanda femeilor care alăptau să bea bere cu frunze de palmier uscate şi pisate. Philumenus recomandă împotriva îţepăturilor de viespe berea amestecată cu usturoi pisat, iar Marcellus Empirius susţinea că „un pahar de bere fiartă cu sare potoleşte tusea”. Interesant este că toate aceste reţete se găsesc până în prezent în medicina tradiţională europeană. 
Romanii au mai făcut ceva important pentru istoria berii: au transferat meşteşugul acesteia în nordul Europei popoarelor germanice, unde berea a cunoscut o a doua perioadă de înflorire după epoca summeriană. Germanii s-au aplecat cu răbdare asupra meşteşugului berăritului şi au transformat berea în băutura lor naţională. Urmând aceiaşi paşi ca şi anticii summerieni germanii au reuşit totuşi să obţină beri diferite în funcţie de lemnul butoaielor în care era pus mustul la fermentat. Însă nerecunoaşterea proceselor chimice care stau la baza fabricării berii au făcut ca experienţa transmisă de la meşter la ucenic să fie singura modalitate de a asigura o băutură de calitate.

Berea în Evul Mediu 
În epoca medievală, lungile perioade de post din mănăstirile catolice îi epuizau de foarte multe ori pe cei care îşi închinaseră viaţa lui Dumnezeu. Şi cum canoanele nu spuneu nimic de băuturi, călugării catolici din nordul Europei şi-au dat seama că numărul mare de calorii îi permite berii să fie un aliment desăvârşit pentru perioada postului. În multe mănăstiri raţia unui călugăr putea ajunge chiar până la 5 litri de bere pe zi. De aici a apărut şi zicala „bea ca un templier”, cu referire la ordinul călugărilor militari deveniţi faimoşi în timpul cruciadelor. Experienţa transmisă din generaţie în generaţie le-a permis călugărilor din nordul Europei să devină unii dintre cei mai pricepuţi bereri ai continentului. În momentul în care berea produsă în mănăstiri a început să fie destinată comerţului, călugării au căutat să-şi protejeze reţetele prin intermediul unor patente imperiale. Fiecare mănăstire s-a specializat în producerea unei beri cu o anumită aromă, de cele mai multe ori reţetele rămânând secrete astfel că aceste beri călugăreşti sunt unele dintre cele mai apreciate de-a lungul timpului până în ziua de azi. 
În aceiaşi perioadă, urmând aceiaşi paşi ca şi antici summerieni, germanii au reuşit să obţină beri diferite în funcţie de grânele din care era obţinut malţul, dar şi în funcţie de lemnul butoaielor în care era pus mustul la fermentat. 
În acele vremuri calitatea berii depindea foarte mult de priceperea meşterului berar şi de cea a meşterului dogar. Datorită faptului că berea nu putea fi păstrată foarte multă vreme şi nici nu putea fi transportată la distanţe mari, au rezultat prin toată Europa de Nord, o puzderie de fabrici de bere. 
În Anglia medievală berea era apreciată în funcţie de modul în care era uscat malţul; despre galezi se spunea că doar ei sunt în stare să bea berea pe care o făceau din malţ uscat cu turbă, ceea ce dădea berii galeze o aromă extrem de aparte şi puternică. În schimb, erau foarte apreciate de către englezi berile făcute din malţ uscat la foc din lemn importat din Norvegia.

Primele standarde de calitate 
Berea a fost una dintre cele mai iubite băuturi ale evului mediu, în special în Anglia, aici fiind stabilite unele dintre primele standarde de calitate a berii.
Breasla Berarilor din Londra a adoptat în 1482 un regulament care să asigure calitatea berii şi în care se stabilea ca: „Fiecare om din această breaslă să facă berea cu tăria şi gustul bun cât e lăsat de malţul pus la vânzare, nici o bere să nu fie scoasă la vânzare până ce nu a fost gustată”. 
Acelaşi regulament prevedea şi un control al calităţi berii: „ Nici o bere să nu fie scoasă la vânzare până ce nu va fi văzută şi gustată de starosetele breslei sau locitorii săi, iar cei care vor gusta berea să nu lase la vânzare o bere care nu e bună pentru trupul omenesc, sub pedepsa închisorii”. 
Berarii londonezi aveau grijă chiar şi de vânzătorii cu amănuntul pentru a păstra bunul renume al breslei lor: „nici un berar să nu lase să-i fie vândută berea de un negustor până nu este sigur că negustorul nu are datorii şi nu este în pericol pentru alt meşter din Breasla Berarilor”. 
Pentru a păstra calitatea berii meşterii londonezi aveau grijă de calitatea oamenilor care intrau în Breasla Berarilor: „Nici un berar să nu ia calfa pe cineva care n-a fost ucenic şi nu este om liber; nici un berar să nu ţină mai mult de 3 ucenici deodată, iar aceşti ucenici să fie mai întâi prezentaţi starostelui breslei şi să fie întrebaţi de faţă cu toată lumea despre naşterea lor, curăţenia trupului şi alte chestiuni”. 
Însuşi tatăl lui William Shakespeare a avut funcţia de controlor de calitate a berii, control pe care îl făcea în modul următor: turna pe o bancă de lemn o parte din berea din halbă, după care se aşeza pe porţiunea astfel umezită şi stătea până termina de băut halba de bere. Dacă atunci când se ridica i se lipeau pantaloni de bancă însemna că berea e proastă. De fapt, tatăl vestitului scriitor nu făcea altceva decât să măsoare nivelul zahărului din bere cu o metodă extrem de primitivă. 
Abia în 1784 avea să apară un intrument care să-i scutească pe controlorii calităţii berii de a-şi mai uda pantalonii: zaharometrul. Instrumentul a fost inventat de berarul american John Richardson şi a constituit primul pas în industrializarea berăritului. Zaharometrul stabilea exact cantitatea de zahăr existentă în must, iar Richardson a publicat în 1784 şi un tratat intitulat în stilul epocii „Principiile filosofice ale ştiinţei fabricării berii”.

Sursa: http://www.beretimisoreana.ro/

Dieta cu bere – efectele terapiei

Analizând compoziţia chimică a berii, specialiştii au constatat ce beneficii are dieta cu bere asupra organismului, când aceasta nu se consumă în exces.

Bogată în magneziu, berea contribuie la menţinerea stării de sănătate a rinichilor, prevenind formarea pietrelor. În acelaşi timp, berea rehidratează după efort fizic, reduce riscul apariţiei bolii Parkinson, conţine o cantitate mare de antioxidanţi (de două ori mai mare decât vinul), care sunt absorbiţi mai repede în organism decât antioxidanţii din alimente. 

Studii efectuate în cele mai mari centre de sănătate din lume (SUA, Germania, Japonia) au demonstrat că un consum moderat de bere, până la 30 g de alcool pe zi (echivalentul a trei pahare de bere), protejează organismul împotriva problemelor cardiovasculare: ischemia cardiacă sau tahicardia (adică bătăile anormale ale inimii) cu 24, 7 la sută. O altă constatare recentă a cercetătorilor germani a scos la iveală un alt beneficiu datorat consumului moderat de bere: creşte nivelul colesterolului bun.

De reţinut : berea nu îngraşă, dimpotrivă, cura de slăbit cu… bere, timp de 20 de zile, fără somn dupăamiaza dar se recomandă multă mişcare şi consumul de bere fără alcool, respectându-se indicaţiile medicului are efecte garantate şi are efecte benefice asupra tiroidei, pentru că reglează activitatea acestei glande.

sursa : aici

Despre efectele terapeutice ale berii, dl Hopulele mai spune ca, datorita substantelor amare, se produce in mod reflex o crestere a sucului gastric, element strict necesar pentru o buna digestie: „Aceasta stimulare a apetitului, obtinuta si prin stimularea secretiei de gastrina, un hormon ce determina stimularea sucului gastric, permite o mai buna digestie si a altor glucide ingerate concomitent cu berea”. De aceea, consumul moderat de bere este recomandat batrinilor si convalescentilor. 
Prin continutul sau de apa, vitamine, aminoacizi, flavonoide si minerale, „berea se dovedeste utila si in numeroase conditii patologice: boli digestive (inapetenta, hipoaciditate), boli renale (diureza provocata de bere favorizeaza eliminarea nisipului urinar, prevenind formarea calculilor urinari) si boli cardiovasculare”. Consumul ponderat de bere este pozitiv corelat cu prevenirea bolii ischemice coronariene, rezultate asemanatoare fiind comunicate si in cazul hemoragiilor cerebrale si bolilor arteriale periferice. 
• Substantele din hamei au actiune anticancerigena 
S-au facut diverse studii clinice, care au dovedit ca anumite substante, de exemplu xantohumolul si izoxantohumolul din hamei, inhiba dezvoltarea celulelor canceroase. Cercetari efectuate in Japonia (Okoyama University), atit asupra berii alcoolice, cit si asupra celei nealcoolice, ofera date cu privire la contracararea efectelor cancerigene ale unor compusi ce se gasesc in mincare, in urma prelucrarii termice a alimentelor. S-a constatat ca hameiul contine principii active anticancerigene si ca acestea ar fi flavonoidele, substante ce s-au dovedit toxice fata de celula canceroasa si indiferente fata de celula normala. Cele mai bune efecte anticanceroase le-au avut berea neagra si berea nealcoolizata. 
Pentru ca berea nu are nici un fel de aditiv, dl Hopulele sustine ca este „una dintre cele mai pure bauturi”. Mai mult, berea slab alcoolizata ar putea inlocui oricind, cu real succes, bauturile racoritoare pe baza de zahar, care conduc la obezitate. 
Concluzia este ca un consum moderat de bere este benefic pentru sanatate si ca aceasta bautura naturala are atit calitati de aliment, fiind supranumita si „piinea lichida”, de bautura racoritoare si, in anumite cazuri, de remediu terapeutic si chiar de adjuvant al medicatiei. 

sursa : aici

Berea şi….. frumuseţea :

Avand in vedere toate proprietatile berii si faptul ca se gaseste atat de usor, de ce sa nu o introducem in ritualurile noastre de frumusete? Daca baia in bere nu-ti surade, o poti folosi in mastile pentru fata sau par. 

Bere face minuni in ingrijirea parului deteriorat, fara volum si stralucire. Dupa samponare, clateste-ti parul cu o sticla de bere bogata in drojdie. Cel mai bine este sa nu clatesti berea, dar daca te temi de mirosul caracteristic, las-o sa actioneze 20 de minute, apoi clateste-ti parul, fara sa mai samponezi. Drojdia si hameiul dau volum parului, refacand cuticulele deteriorate. Aciditatea berii ajuta la indepartarea urmelor de fixative, spuma, ceara, gel de par.

Pentru a imbogati samponul tau preferat, prepara un amestec din parti egale de sampon si bere fiarta. Spala-ti parul asa cum faci in mod normal, apoi clateste. Berea ajuta la indepartarea rezidurilor din par si il face mai lucios. 

Desi parul este principalul „beneficiar” al vitaminelor si mineralelor din bere, o poti introduce si in mastile pentru fata. Prepara un amestec din jumatate de cescuta de bere si o lingura de miere si aplica-l pe fata timp de 10 minute. Tenul va arata mai proaspat si porii se vor inchide.

Daca nu ai la indemana un borcan cu miere, poti folosi doar berea. Toarna putina pe cateva tampoane de demachiat si aplica-le pe fata timp de cateva minute. Obtii pe loc un ten curat, proaspat si cu pori inchisi.

sursa : aici

Cea mai veche biserică românească are nevoie de ajutor

Cea mai veche biserică românească are nevoie de ajutor

Published By redactia@infocs.ro On 10 p.m. today. Under Reportaj 

Românii au o calitate aparte: nu apreciază nici măcar ceea ce au. Chiar dacă nu se află în judeţul nostru, în cele ce urmează vom discuta puţin despre o minune despre care puţini bănăţeni ştiu că se afla la aproximativ 120 de km de Reşiţa, în judeţul Hunedoara, mai exact, după Sarmisegetusa.   

O veche dilemă pune pe jar minţile a sute de cercetători din România: când a fost construită biserica ortodoxă din Densuş? Aceasta este o localitate micuţă la 10 km sud de Haţeg şi alţi 10 la nord de Sarmiuegetusa.  Biserica îşi păstrează încă secretele. Nimeni nu poate spune cu certitudine când a fost ridicată. Cert este un singur lucru: la ora actuala este cea mai veche biserica din România în care se ţin slujbe religioase ortodoxe de sute de ani.

sursa imaginii : InfoCS

Istoricii au păreri diferite. Unii spun ca ar fi fost ridicată pe ruinele unui edificiu pre-creştin din Dacia, alţii cred ca a fost ridicată pe fundaţia unui templu închinat zeului Marte, dar mulţi alţii spun că biserica a fost mai întâi un mausoleu închinat generalului Longinus Maximus, ucis de daci. Nicolae Iorga spune în scrierile sale că ar fi din  secolul al XVI-lea iar istoricul de arta Vătăşeanu crede că ar fi din ultimul sfert al secolului al XIII-lea. Totuşi, izvoarele istorice merg până în secolul IV dând totul peste cap.

Totul este straniu şi unicat la această construcţie ce se vede din drumul Haţegului. Biserica este construită din bolovani de râu, blocuri din piatră uşor fasonate, dar şi din materiale ciudate. După aspectul lor, se pare că au fost luate din fosta capitală romană a Daciei, Sarmizegetusa. Nici nu este departe cetatea, la doar 10 km înspre sud. Dovadă stau cărămizile cu inscripţii romane, capiteluri de coloane, dar mai ales cele opt pietre funerare din care au fost făcute colonele de la turla bisericii. Aceste au fost puse una peste alta, câte două şi reprezintă baza turlei. Toate la un loc dau un aspect neobişnuit bisericii stârnind admiraţia şi uimirea celor ce se apropie de ea.

În urmă cu peste un an, pe unul dintre pereţii bisericii a fost descoperită o inscripţie în slavona veche. ,,Până acum s-au descifrat doar câteva cuvinte, dar restul inscripţiei poate ascunde unele date ce ar aduce lumină asupra datei construcţiei şi mai ales a continuităţii ortodoxismului şi a romanităţii în această zonă” spune preotul paroh ce ţine şi loc de ghid. Preotul Alexandru Ghergel vorbeşte cu drag despre biserică, spune cât  este de veche, arată stele funerare ce sunt folosite ca şi coloane, spune despre polemica istoricilor, că izvoarele merg până în secolul X. ,,Copiii învaţă la şcoală că a fost construită cu 400 de ani mai târziu. Nu este drept din moment ce ea a fost pictată de meşterul Ştefan Zugravul, mare pictor de biserici abia prin secolul XIII. Deci biserica exista înainte”.  Preotul mai spune de inscripţia descoperită pe perete. ,,S-a descifrat foarte puţin din ea, aş vrea să o traduc pentru a scoate adevărul la iveală secolul în care a fost pictată biserica. Acest lucru ar aduce lumină asupra datei când a fost construită biserica. Dar nu avem bani şi nici statul nu ne dă. Biserica nu are bani pentru aşa ceva şi se pare că cei ce ar trebui să se ocupe de această problemă o tratează superficial.

sursa imaginii : InfoCS

Parcă nimeni nu ar fi interesat de istoria noastră, a românilor” mai spune preotul. El aduce argumente în favoarea acestei ipoteze, spune despre construcţia bisericii şi materialele din care este făcută. ,,Din toate ipotezele emise de istorici şi oamenii de ştiinţă, s-ar face o Mioriţă Densuşană” îşi încheie preotul Ghergehl istorisirea sa.

Aflată în vizită la Densuş, profesorul Lidia Florian din Timişoara, spune că ,,am rămas impresionată de biserică, arată originea poporului român pe care o reprezintă şi mai ales arată românitatea în zonă şi continuitatea acesteia în perioada în care despre aceasta lipsesc înscrisuri şi artefecte din izvoarele istorice. Din păcate, biserica de la Densuş nu este mediatizată corespunzător, nimeni nu ştie de inscripţie, nimeni nu vrea să ştie şi să rezolve această problemă a Densuşului”.

Bogdan Cacuciu este un student din Baia Mare venit să vadă biserica. El spune că ,,ştiu despre biserică mai multe din auzite, este trist că biserica nu este mediatizată suficient, oamenii nu ştiu de ea. Imaginea ei apare pe bancnota de 500 de lei din perioada 1992- 1995, bancnotă retrasă din circulaţie. Doar câteva indicatoare de la marginea drumului vorbesc de biserică, în rest pauză. Veneam de la Sarmisegetuza şi am văzut indicatoarele. Aşa am ajuns aici. Am rămas mut şi voi povesti şi altora”.  

Biserica Sfântul Nicolae din Densuş figurează pe lista de monumente propuse pentru a intra în patrimoniul UNESCO, încă din anul 1991. Cu toate acestea, autorităţile fac foarte puţin ca acest monument şi obiectiv turistic să fie pus în evidenţă aşa cum ar trebui.

sursa articolului: InfoCS.ro

Rădăcini. Pentru suflet…

Rădăcini. Pentru suflet…

Romulus Vulcănescu

(n. 23 februarie 1912, București – d. 10 septembrie 1999) a fost un etnolog și scriitor român, membru de onoare (1993) al Academiei Române.

A investigat arhetipurile romanesti si religiile lumii, dar si radacinile si etnologia altor popoare.

Sub îndrumarea lui D. Gusti, îşi ia doctoratul în etnologie-sociologie a culturii în 1944 (validat în 1947), cu teza Troiţa, o problemă de mitologie română, din care va publica prima parte, Coloana cerului, în 1972.

Va fi cercetător (din 1958) şi şef de sector la Institutul de Arheologie din Bucureşti, cercetător şi şef de sector la Institutul de Istoria Artei (din 1960), cercetător şi şef al Secţiei etnografice (din 1967) la Institutul de Etnografie şi Folclor, ale Academiei Române. Face parte din Istituto Internazionale di Sociologia (Roma, 1965), Union Internationale des Sciences Anthropologiques et Ethnologiques (1967), The Folklore Society (Londra, 1972), Association Internationale d’Etudes des Civilisations Mediterraneennes (1973) etc., e ales în 1993 membru de onoare al Academiei Române.

A fost între redactori la „Trimestrial de mitologie şi estetică” (1931), „Gongul” (1941), „Symposion” (1943-1944), „Cercetări folklorice” (1947), „Etimologica”. Publică, de asemenea, în „Dacia”, „Porunca vremii”, „Buna-Vestire”, „Suflet nou”, „îndreptar”, „Presa Olteniei”, „Ramuri”, „Studii şi cercetări de istoria artei”, „Revista de etnografie şi folclor”, „Revue historique du Sud-Est Europeen” etc., uneori semnând cu iniţiale sau Vulca, Vulcan, V. Petre şi Petre V. În 1981 a fost distins cu premiul „Simion Bărnuţiu” al Academiei Române.

Vulcănescu a elaborat lucrări de antropologie culturală şi socială, sociologia şi filosofia culturii, mitologie, etnografie. O secţiune însemnată a operei sale o constituie studiile de mitologie, autorul numărându-se printre cercetătorii care au făcut pasul important de la mitografie (acea „fază […] lungă de tatonări şi explorări mitologice”, ilustrată, între alţii, de Tudor Pamfile) la mitologie. El opinează că „în fond mitologia este sarea oricărei culturi, expresia creaţiei majore a tuturor experienţelor transculturale. Nu poţi cunoaşte capacitatea de creaţie spirituală a unei comunităţi etnice sau naţionale fără să-i cunoşti concepţia mitică, istoria particulară a viziunii sale seculare despre destinul omului în cosmos, valenţele condiţiei creatoare în ecosistemul din care face parte, aspiraţiile etice în contextul spiritual al umanităţii”.

Principala sa scriere în acest domeniu este Mitologie română (1985), rezultat al unor cercetări desfăşurate aproape cinci decenii. Lucrare căreia i-a consacrat anii „cei mai grei, dar cei mai fecunzi din viaţa” sa, Mitologie română a fost elaborată iniţial în trei variante, „deosebite structural şi ideativ”, fiecare deschizând alte perspective şi solicitând alte soluţii. În varianta finală, mitologia românească nu este văzută ca una creştină, arhaică (daco-romană), nici ca o mitologie necreştină (tracică sau latină), ci ca „sinteză integratoare a celor două straturi mitologice – dac şi roman – cu zestrea lor şi influenţele mitice alogene, ponderea căzând însă pe structura, viziunea şi tematica remodelate în perioada medievală”.

Cartea urmăreşte să demonstreze capacitatea „de creaţie a românilor în mitologie, una din faţetele cele mai expresive ale spiritualităţii româneşti”, mitologia fiind – susţine Vulcănescu – „prin însăşi dăinuirea ei în timp şi spaţiu un certificat autentic de autohtonitate, continuitate şi originalitate emanat din mediul şi viaţa întregului popor român şi a ramurilor lui istorice, un atestat istoric de creativitate culturală şi originalitate creatoare”. Două sunt însă carenţele: îndepărtarea, uneori chiar trădarea surselor primare (credinţele populare, aşa cum se prezintă ele în lucrări de mare probitate) şi limbajul greoi, adesea obscur.

Fenomenul horal (1944) examinează „realitatea culturală horală”, înţeleasă ca element de permanenţă al culturii române, iar Coloana cerului reconstituie „forma originară şi conţinutul mitologic al unuia dintre cele mai vechi şi mai semnificative monumente ale culturii arhaice româneşti”, care la origine a avut bradul ca arbore cosmic şi este un „produs agropastoral” uranic, ultima lui fază fiind o plăsmuire cultă majoră: Coloana infinită a lui Constantin Brâncuşi. În Măştile populare (1970) Vulcănescu extrage implicaţiile mitologice ale acestor forme de folclor ludic şi propune o nouă clasificare a lor.

” Ştiinţele toate, nu vor dispărea decât prin cataclism. Dacă dispare, trebuie să pui altceva în loc. Ori cultura nu dispare, ea evoluează mereu. De exemplu cultura populară, pe ea s-a grefat şi altoit cultura cultă. Există o veşnică continuitate. ”

” Când subliniem cu atâta apăsare că românii au fost totdeauna creştini, creştinismul venind peste ei ca o întâmplare şi nu ca purtătorul unui mesaj, al unei crize de tip nou, recunoaştem că după ce ne-am creştinat am păstrat moduri ale lumii păgâne’’.
Toate tradiţiile popoarelor merg până la păgânism. Ei bine, asta rămâne, nu poţi să-l elimini cu legea. Ele se alterează cu timpul şi dispar. Dar la noi, nu prea dispar. Asta înseamnă că noi avem o putere spirituală care s-a grefat pe păgânismul românesc şi îl mai ţine în mână cât poate.  ”

„Rezistenta poporului roman se datoreaza tenacitatii sale spirituale”

”Suntem viaţă în devenire,suntem realitate şi mit,Chevalier Trac suntem pulbere mitologică din străfundul istoriei,peste timp.Suntem deopotrivă lemn şi cenuşă ,aspiraţie şi zădărnicie sublimă. ”

sursele informatiilor : aici şi aici

Atlantis…

Atlantida a existat în Marea Neagră, din continent mai rămînînd doar Insula Şerpilor

sursa : aici

Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sînt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşiţă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani.

Atlantidă românească

Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia preistorică“, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, după unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gînditorul“ şi datate 5000-3000 î.Hr., într-o perioadă cînd de gîndire abstractă nu putea fi vorba. Însăşi cetatea Histria conţine o ciudăţenie: pare a fi construită pe role.

Insula Şerpilor, rămăşiţa unui continent

Conform ipotezei susţinute de tot mai mulţi adepţi, din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula Şerpilor (foto). Certitudine este doar faptul că pe colţurile de stîncă azi pustii se ridica pe vremuri un superb templu închinat zeului Apollo. Puţini ştiu că însuşi Mihai Eminescu a vorbit în versurile sale de enigmatica Atlantidă din Marea Neagră. „Din Fundul Mării Negre, din înalte-adînce hale/ Dintre stînce arcuite, din gigantice portale/ Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit“. Locuitorii Insulei Şerpilor din antichitate era numiţi Blajini sau Preafericiţi şi erau consideraţi urmaşii atlanţilor. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbrăţişată şi de Robert Ballard, descoperitorul Titanicului. Acesta susţine că, în urmă cu circa 7.000 de ani, fîşia de pămînt care separă Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugînd civilizaţia momentului respectiv. Un argument în sprijinul localizării continentului dispărut în spaţiul românesc este şi acela că, în faza de descompunere a imperiului, atlanţii practicau intens sacrificiile umane, obicei sîngeros şi crud pe care-l aveau geto-dacii.

Atlanţi la Şinca Veche?

Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că există şi azi, acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia (foto). De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormîntul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură avînd 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mîna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfîntă. Atlanţii e posibil să fi ajuns şi prin părţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Şinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde să le ia decît de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

Din ce cauză s-a scufundat?

• Astronomul polonez M.M. Kamienski a apreciat că aşa-numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra ( 9541 î.Hr.) şi a produs scufundarea Atlantidei. Inginerul german Otto Muck susţine că în Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20 km/secundă un meteorit gigant cu diametrul de 10 km. Legenda potopului este arhicunoscută. Această faimoasă catastrofă a lumii antice poate fi întîlnită la majoritatea popoarelor, cu excepţia aborigenilor australieni, a laponilor şi eschimoşilor. Oamenii de ştiinţă admit faptul că la baza mitului a stat un fenomen real, verificabil istoric şi arheologic, uriaşele inundaţii fiind o consecinţă a încălzirii climei după ultima glaciaţiune. Potopul menţionat şi în Vechiul Testament şi apreciat de Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, a lăsat din Atlantida numai „Insula celor 7 cetăţi“.

Multe legende venite de dincolo de timp vorbesc despre pamânturi sfinte aflate pe locul unde acum domină Marea Neagră. Unii cercetători afirmă că aici este localizată străvechea Atlantida, cu templele sale, în special Templul lui Apollo, zeul soarelui, a cărui origine hiperboreană începe să capete un contur tot mai precis. Din străvechea Atlantida, se zice, că a rămas doar Insula Şerpilor.Insula Şerpilor a fost un teren mistic, un loc de trecere între două lumi. Aici, pe colţurile de stâncă acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu care a fost închinat solarului Apollo. Apele mării îi protejau pe preoţii solari de vizitele curioşilor şi ale profanilor.
Marele Diodor amintea în scrierile sale Insula Şerpilor, cunoscută ca Insula Leuky:  „În faţa ţinutului celţilor, în parţile Oceanului, este o insula numită Leuky, adică Albă. Latona, mama lui Apollo, s-a născut aici şi din cauza asta Apollo este mai venerat aici decţt ceilalţi zei… Această insulă era numită şi Helixea (Felicia) sau “nesos makaron”, Insula Preafericiţilor. Nu departe de acolo erau munţii Riphei (Carpaţi)…”
Preafericiţii sau Blajinii erau urmaşii atlanţilor, cunoscuţi şi sub numele de rămăni. Despre ei textele vechi amintesc că locuiau pe lângă apele cele mari în care se varsă toate apele, iar folclorul românesc spune că în acele tarâmuri îşi are Dumnezeu cetatea de unde guvernează toate ale lumii, bune şi rele. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbraţişata şi de Robert D. Ballard, fost ofiţer al armatei maritime a Statelor Unite şi oceanograf specializat ân arheologie acvatică, printre altele fiind descoperitorul rămăşiţelor Titanicului şi a navei de luptă Bismark. Acesta susţine că în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pămâînt care separa Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei. Revărsarea acesteia a fost catastrofală pentru civilizaţia momentului respectiv. Forţa apei a distrus totul în calea ei, iar egalizarea celor două nivele s-a făcut abia după 40 de zile. O serie de construcţii ciudate au fost depistate, cu ajutorul sonarului, pe fundul mării. Să fie oare vorba despre Atlantida? Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor României, iar Insula Şerpilor e o rămăşişă a înfloritoarei civilizaţii de acum 10.000 de ani.
Etnograful Adrian Bucurescu arată că Atlantida s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia preistorică“, Nicolae Denşuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insula a Şerpilor din Marea Neagră, (Nesos) Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite, dupa unii, atlanţilor. În apropiere, la Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate generic „Gânditorul“ şi datate 5000-3000 î.Hr., într-o perioadă când de gândire abstractă nu putea fi vorba.
Însaşi cetatea Histria conţine o ciudaţenie: pare a fi construită pe role. Este vorba despre un sistem de coloane orizontale peste care a fost construit zidul propriu-zis. Pentru cei care nu sunt specialişti, le spunem doar că astfel de construcţii folosesc, la ora actuală, arhitecţii japonezi pentru a atenua şocul cutremurelor. Este celebrul sistem de „clădiri pe role” care asigură siguranţa înaintea cutremurelor de orice fel. De unde cunoşteau grecii veniţi aici, pe ţărmul Mării Negre, această tehnică? Şi dacă o cunoşteau, de ce cetaţile din patria lor (mult mai încercată din punct de vedere seismic) şi din alte zone colonizate nu au fost construite în acelaşi mod?…
Charles Berlitz a publicat într-una din carţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că exista şi azi, acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Alba) unde există acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile sau chiar mormântul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil sa fi ajuns şi prin parţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursiţelor de la Sinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinte extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde sa le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

Memento mori

de Mihai Eminescu

” Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale
Dintre stânce arcuite, din gigantice portale
Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit…
Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte’nalte şi cobor în sure hale
Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;
Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,
În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere
Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii mângâie duios.”

sursa : aici

Potopul a inceput in Romania
Biblia vorbeste despre un mare potop caruia nu i-a supravietuit decat Noe si familia sa. Mergand pe firul Bibliei, constatam ca, dupa ce fiii lui Noe s-au despartit si a plecat care incotro. Numai ca, desi in afara lor nu mai ramasese nici un om pe Pamant, fiii lui Noe s-au intalnit, totusi, cu oameni. Dar nu de inadvertentele Bibliei ne vom ocupa in acest material. Analizind scrierile vechi ale fiecarui popor, constatam ca la fiecare gasim cate un potop din care s-au salvat foarte putini. Ce e mai interesant, e faptul ca legendele românesti vorbesc, la randul lor, despre diverse inundatii catastrofale, dar cine sa ia seama la niste ‘povesti’, cum le spun majoritatea românilor.
Si totusi, atunci cand aceste „povesti” sunt demonstrate fizic, cu vestigii fizice descoperite, lumea stiintifica amuteste, da putin inapoi si apoi incearca sa demonstreze noua ipoteza, uitind ca tot ea refuza sa accepte niste idei ce pareau a depasi realitatea construita cu migala, de unii pseudo-cercetatori, timp de ani de zile.
Sfirsitul Atlantidei si inceputul Potopului
Michael Robinson este profesor la Universitatea Ohio si este specializat in inundatiile catastrofale care s-au abatut asupra Pamantului din cele mai vechi timpuri.
A fost unul dintre cei care au imbratisat ipoteza emisa de Robert Ballard, cand acesta afirma ca Potopul Biblic a inceput in bazinul Marii Negre. Numai ca, spre deosebire de Ballard, Michael Robinson a preferat pentru cercetarile sale nu tarmul turcesc, unde echipa primului a descoperit doar o epava de corabie veche de cateva mii de ani, ci tarmul nordic românesc, in apropiere de insula Serpilor, si undeaparatura a inregistrat niste constructii ciclopice stranii, piramide si catedrale ce par de neinchipuit pentru zilele noastre.
„In cercetarile mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arata ca toate civilizatiile isi au radacinile pe teritoriul patriei dumneavoastra si am avut acces la toate descoperirile facute in România, din acest punct de vedere, descoperiri de care românii nici macar nu au auzit”. Robinson face mai mult. El isi face cercetarile in lungul bazinelor riurilor românesti, despre care considera ca sunt ramasite ale unui fluviu imens care strabatea continentul eurasiatic sau chiar ale unui lac cu apa dulce care acoperea România in urma cu mai multe zeci de mii de ani. Ipoteza sa este destul de indrazneata, dar nu singulara. Afirma ca pe teritoriul României Mari ar fi fost fantastica Atlantida si ca cetatile descoperite in munti nu sunt decat ramasite a ceea ce a mai ramas din stravechea civilizatie, dupa scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune aceasta ipoteza cu o alta, cea a originii Potopului, punind egalitatea intre cele doua evenimente.
„Ceea ce oamenii au numit Noe si familia sa, au fost, in fapt, singurii atlanti care au supravietuit cataclismului. Iar arca a fost construita din lemn de cedru la dumneavoastra, in România, locul de unde a inceput si marea inundatie a Pamantului”.

sursa : aici

Sfinxul, ce s-a dovedit a fi cheia, « farul » Kogaionului, o infatiseaza pe Marea Mama – personificare a Pamantului, matrice si receptacul al vietii…. Principala functie a Sfinxului din Bucegi se identifica in structura atributiva a Zeitei numita Tara, din traditiile Indiei si Tibetului . In limba sanscrita Tara (Târa) inseamna Stea, iar Tara (Târâ) inseamna Salvatoare. Conform textelor budiste Tara este Stea calauzitoare; ea este cea care arata drumul si conduce pana la pragul realizarii supreme.

sursa : aici

„Daci montibus inhaerent”, adica „Dacii (care) stau aninati de munti”, scrie istoricul roman Lucius Annaeus Florus. Nenumarate cetati geto-dacice s-au descoperit indeosebi pe munti si pe dealuri, mai rar in campii. Stramosii nostri erau asadar „neam de piatra”, dupa cum le spuneau primii nostri istorici, mai romantici decat cei de mai incoace.

Muntii Carpati sunt plini de vestigii preistorice, pe care unii visatori le numesc „atlante”, altii „pelasgice”. In acest sens, Bucegii aprind imaginatia prin toponimie, dar mai ales prin multimea de megaliti, fie ca au fost sculptati de mesteri din stravechime, fie ca i-ar fi cioplit vantul, zapada si ploaia. Cele mai spectaculoase astfel de monumente sunt, desigur, Sfinxul Romanesc si Babele.

Pământul  uitat de timp

Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat  întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea  tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această  problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii-n.n) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Mă întreb dacă nu se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V Lovinescu.

Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 185 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării  dacismul  a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă. O imensă pădure a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani,pecenegi, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că  că acest fapt a  ocrotit  tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele  Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze  România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi  acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrânicare mai stiu  legendele  şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează  cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sf Graal şi inviolabilitatea  misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

zamolxe

sursa : aici

De la cavalerul trac la sângiorzul românesc

sursa : aici

De la cavalerul trac la sângiorzul românesc

Anul vechi pastoral era structurat pe două anotimpuri: iarna, patronată de lup, personificare a întunericului şi frigului, şi vara, patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii. Între cele două divinităţi zoomorfe, Lupul şi Calul, şi aştrii care măsoară timpul oamenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul este asociat cu astrul lunar, căruia îi cântă noaptea urlând, calul cu astrul solar pe care îl ajută zilnic să urce pe bolta cerului de la răsărit până la zenit. Cu excepţia măgarului, vietatea cal nu are la latitudinea geografică a României un alt concurent al cărui orologiu biologic să se apropie atât de mult, prin ritmicitatea şi durata ciclului de reproducţie, de lungimea anului tropic. Pentru a se orienta în timp, omul preistoric, lipsit de aparate de măsurare a acestuia, folosea orologiile astronomice şi biologice oferite direct de natură. Un astfel de orologiu a fost fătatul mânjilor în preajma echinocţiului de primăvară, fenomen astronomic celebrat ca An Nou de multe popoare ale lumii vechi. Dacă în calendarul popular sărbătorile şi obiceiurile dedicate lupului (Filipii, Noaptea Strigoilor, Sânpetrul Lupilor ş.a.) sunt grupate pe timp de iarnă, cele ale calului (Sântoaderul cel Mare, Caii lui Sântoader, Joia Iepelor, Strodul Rusaliilor, Paştele Cailor, Căluşul) sunt concentrate pe timp de vară.

Pe teritoriul României, în Dobrogea, Oltenia și Transilvania au fost descoperite peste 200 de piese arheologice care aparţin cultului Cavalerului Trac, zeu venerat de populaţiile care trăiau în regiunea balcano-carpato-dunăreană în secolele 2-3 d. H.. Cavalerul Trac este reprezentat de un tânăr călăreţ care merge la vânătoare cu calul, la pas sau în galop. Mâna dreaptă este ridicată, în semn de binecuvântare, sau ţine cu ea diferite obiecte cu caracter sacru. Scena sacră în care Cavalerul Trac apare singur sau însoţit de alţi zei (Cybele, Dionysos, Hermes) mai cuprinde ca elemente de peisaj un pom cu un şarpe încolăcit şi un altar. Amintim că în regiunile dunărene aparţinând Daciei, Moesiei şi Dalmaţiei au fost descoperite un număr mare de reliefuri sculptate, fără inscripţii votive, aparţinând geto-dacilor, numite de arheologi Cavaleri Danubieni. Acestea redau o zeiţă încadrată de doi cavaleri care poartă în suliţe balaurul dacic, călcând triumfători duşmanii sub copite.

După aproximativ două milenii, Sângiorzul din calendarul popular păstrează încă amintirea unui zeu precreştin al vegetaţiei, protector al cailor, vitelor cu lapte şi holdelor semănate, identificat pe criterii etnologice cu Cavalerul Trac. Sfântul creştin Marele Mucenic Gheorghe – numit de ţărani Sângiorz în Transilvania şi Banat, Sfântul Gheorghe în Moldova, Muntenia şi Oltenia – şi Sâmedru (26 octombrie) împart anul în două anotimpuri pastorale: vara între Sângiorz şi Sâmedru; iarna între Sâmedru şi Sângiorz. Cei doi sfinţi poartă la brâu cheile anului, cu care Sângiorz închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie, iar Sâmedru închide vara şi deschide iarna la 26 octombrie. Un sfânt înfrunzeşte codrul, celălalt îl desfrunzeşte. Între ei ar fi fost încheiat un rămăşag pe viaţă şi pe moarte: dacă copacii sunt neînfrunziţi pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângiorz şi invers, dacă pe 26 octombrie codrul este înfrunzit.

mai multe informaţii, la sursă : Ion Ghinoiu, REVISTA CLIPA

sursa : aici

SF. GHEORGHE (Sangiorzul) sau Purtatorul de biruinta

Sangiorzul se sarbatoreste din cele mai vechi timpuri, la o luna dupa echinoctiul de primavara si se spune ca „el tine cheile cerului si sloboade soarele sa urce in tarie ca sa aduca vara”.

Peste vechiul zeu al vegetatiei, Cavalerul Trac (protector al cailor, vitelor cu lapte si holdelor semanate), calendarul ortodox l-a suprapus pe Sf. Gheorghe, sfantul razboinic calare pe un cal alb, care a omorat balaurul ce ameninta lumea. Sarbatoarea in sine reprezinta inceputul verii pastorale, al carui sfarsit il va marca ziua Sfantului Dumitru.
Sarbatorile celor doi sfinti impart anul in doua anotimpuri simetrice – vara pastorala ( 23 aprilie – 26 octombrie) si iarna pastorala ( 26 octombrie – 23 aprilie).

Legenda populara spune ca Dumnezeu a incredintat cheile vremii sfintilor Gheorghe si Dumitru, care de atunci le poarta la brau. Intre cei doi sfinti exista un legamant pe viata si pe moarte: daca padurea nu este infrunzita pe data de 23 aprilie, Samedru il omoara pe Sangiorz. Acelasi lucru se va intampla si cu Samedru daca in ziua de 26 octombrie, Sangiorzul va gasi frunze pe pomi.

O alta legenda ne aminteste ca pe vremea cand Sfantul Gheorghe era om pe pamant, toate apele de baut s-au oprit si nu era decat un singur loc de unde trebuia sa ia apa fiecare familie. Acel loc insa, era pazit de un balaur infricosator, care cerea in schimbul apei cate un suflet. Tot in timpul acela, sosise vremea ca sa dea si imparatul un suflet. El nu avea decat o fata pe care, desi o iubea ca pe lumina ochilor, a gatit-o pentru a i-o trimite balaurului. Dumnezeu, indurandu-se de oameni, l-a trimis pe Gheorghe sa rapuna balaurul. Imparatul, voind sa-l rasplateasca, i-a fagaduit fiica de sotie, dar Sf. Gheorghe a raspuns ca lui nu-i este dat sa se casatoreasca, ci sa-l slujeasca pe Dumnezeu, facand bine pe pamant.

De-atunci, oamenii au inceput sa se stropeasca cu „apa neinceputa” din fantani si izvoare ca sa „dezlege belsugul”, sa puna crengi de rug la porti, sa unga ferestrele, usile, portile si hornul casei cu usturoi, inchinandu-se lui Dumnezeu si Sfantului Gheorghe, ca sa stavileasca astfel intrarea zanelor care bantuie noaptea.

Pentru ca la  Sangiorz incepe al doilea sezon al anului pastoral, in aceasta perioada urca oile la munte si are loc masurisul laptelui. Masurisul laptelui este o traditie complexa, dar minutios organizata, care are loc de secole fara nici o modificare. Fiecare familie din sat isi duce turmele de capre si de oi la o strunga de langa sat, unde pastorii angajati din vreme le mulg. Laptele obtinut este „masurat”, pentru a sti cata branza i se cuvine fiecarei familii in acel sezon.

Multe sunt credintele si superstitiile legate de Sangiorz:
– gunoiul din ziua aceasta se pune la radacina pomilor ca sa rodeasca bine
– cine se spala in dimineata aceste zile cu roua, toata vara va fi sanatos si nu-i vor iesi pete pe obraz
– o piele de sarpe, jupuita de Sf. Gheorghe si purtata noua zile la gat, se crede ca te fereste de friguri
– e bine sa te cantaresti de Sf. Gheorghe, pentru ca atunci nu se mai lipeste de tine nici un farmec
– de Sf. Gheorghe sa nu dai nimic din casa ca-ti dai norocul
– daca in ziua de Sf. Gheorghe va fi roua multa sau ceata, e semn de an bogat
– sprinten iute, harnic si indemanatic la lucru in decursul anului poate fi doar acela care este urzicat in aceasta zi
– fetele seamana busuioc si tin semintele in gura, pentru a creste si a mirosi frumos

Tot acum este vremea potrivita pentru a incheia contracte: „Sf. Gheorghe tocmeste si Sf. Dumitru plateste”, zice taranul referindu-se la vechile tocmeli ce le incheiau in aceasta perioada stapanii stanelor cu ciobanii si vacarii. In Bihor, s-a pastrat traditia ca, in aceasta zi, sa se formeze turmele, sa se desparta mieii de oi si sa se tocmeasca pastorii.

Batranii mai povestesc ca de Sangiorz ard comorile ingropate prin paduri, iar cei care le vad luminand pot merge sa le caute a doua zi.

Pe valea Crisului Repede se obisnuieste ca, de Sangiorz, sa se impodobeasca portile si usile grajdurilor cu crengi cu ghimpi, ca sa alunge strigoii care fura mana laptelui.

Forma cea mai arhaica a sarbatorii o reprezinta Sangiorzul din zona Muntilor Apuseni, unde o ceata de feciori organizeaza un adevarat scenariu al carnavalului de primavara, in care tinerii, imbracati in verdeata, stropesc si ii urzica pe sateni, canta si joaca, in scopul stimularii magice a fortelor creatoare din natura (V. Butura – Cultura spirituala romaneasca).

sursa : AICI