Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil – simbolurile dreptăţii şi iubirii

sursa imaginii : aici

Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil – simbolurile dreptăţii şi iubirii

Soborul Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil:

Dintre toti Sfintii ingeri, cei mai mari binefacatori ai oamenilor s-au aratat Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, din care pricina se si pomenesc astazi cu alese praznuiri si cintari de lauda, dimpreuna cu toate cetele ingeresti. Se cuvine deci si noua pacatosilor, ce sintem paziti de ingeri, sa ne adunam la sfintele biserici si sa laudam astazi soborul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, cerind ajutorul lor.
Sa nu uitam ca Sfintii Arhangheli sint cei dintii ingeri mijlocitori intre Dumnezeu si noi oamenii. Ei au grija si mila de crestini si-i ajuta pe calea mintuirii mai mult decit ceilalti ingeri. Sfintul Mihail este protectorul direct al calugarilor, al armatelor crestine, al voievozilor, care purtau cu ei pe cimpul de lupta icoana Marelui Arhanghel. Sfintul Gavriil este, mai ales, protectorul fecioarelor crestine, al familiei crestine, protectorul mamelor care nasc copii, ca si protectorul copiilor si al calugaritelor iubitoare de feciorie si iubitoare de Hristos.
In tara noastra cultul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil este foarte raspindit. Numeroase sint bisericile cu hramul Sfintilor Arhangheli, numerosi sint si credinciosii romani care le poarta numele. In multe case se vede icoana Sfintilor Arhangheli si nu putini din bunii nostri crestini citesc acatistul lor. Parintii nostri aveau mare evlavie si pentru ingerii pazitori pe care-i primeau de la botez si se ingrijeau cu mare atentie sa nu faca vreun pacat ca sa nu alunge de la ei pe ingerii buni.

Inaintasii nostri iubeau rugaciunea, milostenia si Biserica, stiind ca ingerii pazitori ne numara si ne scriu pasii nostri spre biserica, spre rugaciune, spre cel sarac si spre tot lucrul sfint si placut lui Dumnezeu.

Sa rugam, deci, pe sfintii ingeri si Arhangheli sa ne fie ajutatori in viata si izbavitori de duhurile cele rele, iar inaintea Tatalui ceresc calzi rugatori pentru mintuirea sufletelor noastre. Amin.

( din Predica la Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil – Ilie Cleopa )

SFINTILOR ARHANGHELI MIHAIL SI GAVRIIL,SIMBOLURI ALE DREPTATII SI IUBIRII,RUGATI-VA LUI DUMNEZEU PENTRU NOI CA SA FIM,PRECUM VOI SUNTETI,DREPTI SI IUBITORI INTOTDEAUNA.AMIN.

Dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu!

Dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu!

sursa imaginii : aici

„Am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu”

Interviu cu preotul Ion Petrică

8 mai 2011 – 14.00
De:

ADALBERT GYURIS

Ion PetricăIon Petrică s-a născut la 9 mai 1975. Între 1994-1998 a urmat facultatea de teologie „Universitatea de Vest” din Timişoara, devenind licenţiat în teologie ca preot şi profesor de religie. Între 1999-2003, a fost profesor de religie la liceul „Traian Lalescu” din Reşiţa, apoi, între 1998-2000 a fost diacon la Episcopia Caransebeşului. Din anul 2004 este preot slujitor şi vieţuitor al Mănăstirii Vasiova din Bocşa, din cadrul Episcopiei Caransebeşului.

Cărţi publicate: Meditaţii pentru contemporani, Ed. Marineasa, Timişoara, 2006; Conceputul sentimentului de comuniune socială la Alfred Adler; o părere şi completare teologică / o abordare speculativă constructivă, Ed. Marineasa, Timişoara, 2008. În luna noiembrie 2008, cartea a fost premiată cu „premiul special al juriului“ la Concursul Naţional de Proză „Liviu Rebreanu“, care a avut loc în judeţul Bistriţa-Năsăud; Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi, Ed. Agnos, Sibiu, 2009.

Părintele Ioanichie, cum este cunoscut în viaţa monahală preotul Petrică, a făcut din mănăstirea „Sfântul Ilie” de la marginea Vasiovei lui Tata Oancea o bucăţică de rai.

– Ion Petrică, de ce ţi-ai ales teologia? De ce preot la mănăstire?

– Deşi am iubit matematica, fizica, chimia, mai precis ştiinţele exacte, am ales, sau mai bine-zis Dumnezeu m-a ales să mă apropii şi să caut cunoaşterea şi chiar mai presus de cunoaştere, adică întâlnirea şi unirea tainică cu Dumnezeu, care se află în teologie. Când spun că se află în teologie, mă gândesc la viaţa în Dumnezeu şi nu la latura ei gnoseologică (ştiinţifică). Evagrie Ponticul, în Filocalia, volumul 1 (traducere, introducere şi note ale marelui teolog român părintele Dumitru Stăniloae), la Cuvânt despre rugăciune, poziţia 60, mărturisea următoarele: „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat: dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog“. Aşadar, am ales teologia din dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi cu El prin rugăciune adevărată. Însă nu este aşa de uşor, pentru că aceasta este calea care duce la cea mai mare şi la cea mai importantă comoară pentru om. Adevărata noastră comoară este Dumnezeu şi trăirea împreună cu El.
Am ales să fiu preot la mănăstire, pentru că nu m-am căsătorit şi, în viitor, doresc să îmbrăţişez monahismul în forma sa oficială, adică depunerea voturilor monahale: castitate, ascultare şi sărăcie de bunăvoie. Monahismul răsăritean oferă un alt mod de viaţă, diferit total de modul de viaţă al lumii contemporane. Monahul este o fiinţă eshatologică, adică o fiinţă a veşniciei, care în această viaţă pământească luptă cu Hristos spre a se înveşnici în Hristos. Taină mare este această cale a sfinţeniei!

– Eu sunt catolic, tu eşti ortodox, care este marea deosebire dintre cele două religii?

– La întrebarea aceasta trebuie precizate câteva aspecte. Ortodoxia şi Catolicismul nu sunt două religii. Creştinismul este unul. Diferenţele sunt date pe latură dogmatică, liturgică etc. şi nu cred că este cazul de a începe expunerea unui paralelism între cele două Biserici. Important este un alt aspect: între mine şi tine există o împreună-vieţuire. Aşadar, avem un punct comun: Hristos Domnul. Când sunt/suntem în Hristos, diferenţele confesionale devin probleme secundare. Sigur, este mai greu din punct de vedere dogmatic sau din punct de vedere liturgic. Aceste diferenţe există, însă există şi acea bucurie a iubirii…

Ion Petrică– Există vreo speranţă privind unirea celor două Biserici?

– Acesta este un punct extrem de sensibil, la care răspunsul meu, dacă l-aş da, ar fi ori unul speculativ (înţelegând că voi prelucra sub formă matematică informaţiile pe care le deţin şi voi oferi un rezultat), ori unul total subiectiv (în care expun propria părere). În schimb, pot prezenta înţelegerea asupra Bisericii Creştine pe care am găsit-o de ceva timp în Dicţionarul Evului Mediu Occidental. În această carte este arătată diferenţa dintre „Biserica apostolică“ şi „Biserica imperială“ şi cred că am spus totul. Vom avea o unitate totală a credinţei atunci când ne vom regăsi cu toţii în „Biserica apostolică“ şi nu în cea la nivel doar de instituţie. În Tratatul de sociologie al lui Raymond Boudon, în privinţa creştinismului, se arată foarte clar că procesul de industrializare a lumii (de fapt de la Revoluţia franceză şi până în zilele noastre) a „aruncat“ Biserica spre o formă doar instituţională. Laicizarea în mare parte a statelor din Occident a împins Biserica mai degrabă către o formă instituţională de existenţă, decât către una organică de vieţuire. Biserica era şi trebuie să rămână un organism care are în centru pe Hristos. La un asemenea nivel, în care vorbim de Biserici doar ca instituţii, e foarte greu să gândim unirea celor două şi implicit absorbţia protestantismului şi a neoprotestantismului, ca să ne reîntoarcem la timpul de dinaintea anului 1054, în care creştinismul să fie doar unul singur şi ca formă.

– Ce semnificaţie ar avea acest pas şi când s-ar putea înfăptui?

– Părerile sunt împărţite. Sunt unii care cred că nu ar fi un lucru bun ca acest pas al unirii dintre cele două Biserici să existe cândva, alţii consideră că ar fi necesar pentru o asemenea lume care se desacralizează şi, chiar mai mult, se dezumanizează. Nu aş da un răspuns categoric în această privinţă. Sunt prea multe aspecte de dezbătut şi sigur nu ne-ar ajunge timpul, iar, dacă ar fi să scriu o carte despre acest aspect, nu cred că aş termina-o prea curând. Dar voi pune pe gânduri pe toţi cei ce vor citi acest interviu. În cartea Enciclopedia dezvoltării sociale, coordonată de către profesorul universitar Cătălin Zamfir, la capitolul despre globalizare, punându-se problema dimensiunii socio-culturale a globalizării, în privinţa unificării tuturor religiilor se spune că amalgamul religios ar putea fi realizat doar la nivelul altor religii decât cea creştină. Creştinismul iese din schema de unificare (aş putea spune demonică) pe care au „realizat-o“ la nivel de religii cei ce conduc lumea din umbră. Este foarte importantă, în aceste vremuri, unitatea de credinţă şi mărturisirea lui Hristos la unison de către toţi oamenii care cred în El. Ipotetic vorbind, o unire a creştinismului ar fi extrem de necesară, ca toţi să fim una, aşa cum, de altfel, se ruga şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însă e destul de greu. Ţin foarte mult la Ortodoxie, sunt apropiat şi de Biserica Romano-Catolică, însă am văzut şi grupări aşa-zis creştine, în care manifestarea lor pentru Dumnezeu este una care nu se potriveşte deloc cu mărturisirea în duh a Bisericii Ortodoxe în care eu slujesc. De aceea, cred că va fi extrem de greu să facem o predicţie în ceea ce priveşte unirea şi trăirea sub acelaşi acoperământ în creştinism.

– Ce înseamnă scrisul pentru tine ?

– Scrisul pentru mine înseamnă destul de mult. Am publicat până acum trei cărţi care – zic eu – în procentaj maxim mă reprezintă. Nu le-am publicat din dorinţa de a avea un nume, ci efectiv din bucuria de a-L mărturisi pe Hristos şi prin intermediul scrisului. Lucru, de altfel, mărturisit de mine în fiecare cuvânt lămuritor / cuvânt introductiv din fiecare carte a mea. Acum mai bine de zece ani (prin 2000), un domn îmi sugera să scriem o carte împreună şi, de bucurie, am început să visez cu ochii deschişi că voi publica o carte. Bucuria a fost mare prea devreme, deoarece nu s-a realizat acest lucru, chiar dacă eu îmi făcusem tema. La fel s-a întâmplat şi un an mai târziu, când patru persoane trebuia să muncim la o carte legată de învăţământul religios la nivel de liceu, însă şi de această dată mi-am făcut partea, ceilalţi nu, şi nu a mai apărut lucrarea. Acum cinci ani (în ianuarie 2006) mi-a apărut prima carte şi am fost tare bucuros. Cartea, în general, este un moment de bucurie pentru mine. Unii se bucură de o maşină luxoasă, alţii de o vilă, alţii de realizări financiare spectaculoase, eu mă bucur de cărţi şi cu atât mai mult atunci când pot să scriu şi să public despre Hristos.

– Biblia spune să nu ne închinăm la chip cioplit. Din această perspectivă, ce reprezintă icoanele ortodoxe şi statuetele catolice?

– Porunca a II-a din Decalog menţionează acest aspect în Vechiul Testament, la cartea Ieşire 20, 4 şi urm., însă icoana nu este nici chip cioplit, nici idol, ci este o reprezentare care face trimitere la o realitate spirituală. Există trei modalităţi de închinare: adorarea, pe care o atribuim doar lui Dumnezeu întreit ca Persoane (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), preacinstirea, pe care o atribuim doar Maicii Domnului şi cinstirea, prin care îi venerăm pe semenii noştri care s-au desăvârşit în Hristos. Dacă stau bine să mă gândesc, nu ar fi corect să spun că mă închin icoanelor, ci îl cinstesc pe sfântul N, sărutându-i chipul zugrăvit în icoană. Aceasta este înţelegerea profundă atunci când rostim expresia „ne închinăm icoanelor“. Icoana este un obiect de cult, dar nu ne folosim de ea ca un simplu „instrument de lucru“, ci ea face o trimitere reală către lumea lui Dumnezeu. Ea este fereastra care ne face să fim în comuniune cu sfinţii, cu Maica Domnului, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Sigur, există şi alte mijloace de întâlnire şi de unire cu Dumnezeu, cum e spre exemplu rugăciunea, însă, vorbind despre icoană, pot face o astfel de precizare fără a reduce experierea lui Dumnezeu doar la o reprezentare. În prima mea carte, Meditaţii pentru contemporani, am două articole despre icoană, unul l-am formulat folosind un limbaj dogmatic, iar celălalt folosind un limbaj catehetic care e mai accesibil omului de rând. Îmi aduc aminte că am tratat şi momentul apărut în veacul al VIII-lea al primului mileniu creştin cu privire la icoană. Considerată a fi un idol, icoana a fost scoasă din biserică de cei ce au căzut într-o asemenea erezie. Lucrurile sunt mult mai profunde şi toate pleacă de la prima erezie, arianismul (combătut în anul 325 la primul Sinod ecumenic), prin care s-a „atacat“ dumnezeirea Fiului, deofiinţimea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, dar aici dezbaterile sunt mult mai profunde şi nu intru în amănunte. Perioada legată de combaterea icoanei poartă numele de iconoclasm. Încercarea a fost mare şi a ţinut mult: o formă de iconoclasm există şi-n zilele noastre, chiar dacă la sinodul din 787 s-a stabilit adevărata învăţătură despre icoană. Aici s-a arătat rolul ei multiplu, şi anume:
– cel estetic – acela de a împodobi biserica şi de a crea un cadru anume pentru rugăciune; deşi părinţii spun că în rugăciune să nu-ţi imaginezi nimic, totuşi trebuie spus că imaginea bună şi sfântă este sădită de Dumnezeu în om şi ea ne este necesară alături de celelalte puteri ale sufletului, cum sunt: simţurile, opinia, înţelegerea, raţiunea. Aşadar imaginaţia nu trebuie înlăturată, ci trebuie curăţită, deoarece prin ea – după cum zice Părintele Stăniloae – avem puterea de a crea, asemănându-ne Creatorului nostru;
– cel pedagogic – acela de a cunoaşte Sfânta Scriptură, învăţătura Bisericii, istoria Bisericii, vieţile sfinţilor;
– cel latreutic – de a însoţi cultul Bisericii, de a-L avea pe Hristos în chip văzut alături de noi, de a o avea pe Maica Domnului, pe sfinţi;
– cel haric – de a mijloci harul divin.

Va trebui să facem diferenţierea între o icoană şi un tablou religios. Icoana, în Biserica Ortodoxă, ia naştere în urma rugăciunii, a nevoinţei şi a stării interioare profunde a pictorului în relaţia cu Dumnezeu. Există rânduieli care trebuie respectate la pictarea unei icoane. Modelul icoanei este prestabilit, trebuie să fie modelul bizantin, în care chipul nu este unul realist, ci este unul transfigurat de nevoinţă, de sfinţenie, de lumină divină etc. Eu când mă închin – spre exemplu – icoanei lui Hristos, nu mă interesează icoana ca obiect, ci, sărutând picioarele Domnului din icoană, sărut picioarele lui Hristos din veşnicie, Cel ce poartă în veşnicie trup prin înomenire, dar transfigurat după înviere. Aşadar, eu nu sărut imagini ireale, fără corespondent în realitate, ci în virtutea dumnezeirii Fiului, pot trece în duh din lumea mea în lumea Domnului şi, sărutând picioarele Lui sfinte din icoana Sa, sărut în chip real picioarele Domnului meu, pentru că Dumnezeu mă poate face contemporan praznicului împărătesc pe care-l sărbătoresc indiferent care este el.

Voi încheia răspunsul la această întrebare, lăsându-l pe Sfântul Ioan Damaschin, un luptător împotriva iconoclasmului, dar şi un sfânt iubitor al Icoanei icoanelor, să ne mărturisească despre sfinţita icoană: „Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milei Lui s-a făcut om, cu adevărat pentru mântuirea noastră – şi s-a făcut om nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real – a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut între oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre aducere aminte de El”. Acelaşi lucru ni-l dezvăluie şi o cântare bisericească: „Negrăită şi dumnezeiască este rânduiala Ta cea către oameni, Cuvinte al Tatălui, căci Chipul cel nezugrăvit de mână, ci de Dumnezeu scris, nemincinoasă arată întruparea Ta. Pentru aceasta icoana Ta o cinstim sărutându-o”.

– Eşti şi profesor de religie, ce este de făcut ca tinerii să-şi îndrepte paşii mai mult spre biserică?

– Nu mai sunt profesor de religie! Am fost, dar nu profesor de religie titular, ci eram încadrat la plata cu ora. Aceasta se întâmpla în perioada anilor 1999-2003. Mi-a prins bine întâlnirea cu elevii de liceu, mai ales că cei ce conduceau liceul din Reşiţa, unde predam, îmi dădeau la început de an şcolar doar clasele a XI-a şi a XII-a. Subiectele pe care le-am dezbătut la ore erau interesante: tot felul de preocupări legate de evoluţia ştiinţei, de relaţia ştiinţă-religie etc. Mai rar întâlneam tineri care se rugau, care deprinseseră din familie modul de viaţă creştin: rugăciunea, postul, mersul la biserică, spovedania, împărtăşania, duhovnicul etc. Ca tinerii să se apropie din ce în ce mai mult de biserică, ar fi necesar să schimb modul de viaţă al societăţii moderne. Deşi mă folosesc de foarte multe lucruri pe care societatea modernă le promovează, totuşi sunt valori în societatea tradiţionalistă care nu pot fi înlocuite niciodată.

În primul rând, cred că tinerilor trebuie să li se ofere accesul şi la alte informaţii decât cele prezentate azi de mass-media. Ei trebuie să ajungă să cunoască Biserica şi în profunzimea ei, nu doar la nivel informaţional, ci experimental. Îmi aduc aminte că la o oră de religie, întristat că elevii mei cunoşteau doar nume ale artiştilor, ale sportivilor, ale maneliştilor etc., le-am prezentat pe marele Pavel Florenski – preot rus, matematician, fizician, filozof etc., care era catalogat drept „da Vinci“ al ruşilor. A murit în închisorile comuniste, după ce a fost ridicat de la domiciliu de către NKVD, strămoşul KGB-ului. Tinerii elevi, auzind de el, au fost profund mişcaţi şi m-au întrebat: „Dar noi de ce nu am ştiut de el?“. Şi pe seama acestei întrebări se pot spune multe. Am destulă experienţă ca să propun tot felul de lucruri folositoare pentru atragerea tinerilor la Biserică şi la unirea lor cu Hristos: promovarea unor proiecte de către Biserică în care să fie implicaţi tinerii; realizarea convenţiilor de colaborare între/dintre Biserică, şcoală, ONG-uri etc. Apropierea tinerilor de Biserică într-un mod masiv se va face atunci când noi, slujitorii, vom deveni modele de viaţă în Hristos. Harul lucrează în viaţa unui sfânt, iar liniştirea lui în Hristos, slujirea lui, tot ceea ce face el se transferă comunităţii / comunităţilor şi implicit tinerilor. În varianta aceasta cred mai mult.

Ion Petrică– Cei ce nu cred în Dumnezeu se pot prăbuşi în absurd?

– Trăim vremuri grele. Întotdeauna, orice perioadă a istoriei a avut greutăţile ei, însă acum, când cu toţii credem că trăim într-o lume emancipată (progresul ştiinţific, lejeritatea comunicării şi a mobilităţii locului de muncă), îmi pun multe semne de întrebare. Ateismul e la modă. Multe state occidentale sunt laicizate, iar oamenii din aceste ţări, dacă nu sunt atei declaraţi, sunt cel puţin indiferenţi din punct de vedere religios. Nu ştiu dacă ateii se prăbuşesc în absurd, însă absurditatea, adică ateismul, poate fi o normalitate într-o societate laicizată, în care creştinismul se regăseşte, ca trăire în adevărul dumnezeiesc, la tot mai puţini oameni. Unul din capitolele foarte importante ale sociologiei îl reprezintă devianţa. Odată cu Reforma lui Luther din 1517, are loc naşterea protestantismului. Acest fenomen, la începutul său, era socotit o devianţă. Ulterior, peste veacuri, pentru un sociolog care studiază fenomenul religios, protestantismul – datorită extinderii lui – nu mai este socotit o devianţă, ci o normalitate în societate. Ceea ce mă frământă este tocmai acest proces şi anume, ateismul ca o devianţă, iar apoi ateismul ca o normalitate. Nădăjduiesc că Dumnezeu nu ne va lăsa într-o asemenea nesimţire faţă de cele duhovniceşti şi faţă de viaţa în Dumnezeu. În România, potrivit recensământului din 2002, ateismul este cuprins alături de celelalte religii în afară de creştinism, însumând un procent de aproximativ 1,1%.

– Omul îşi poate alege singur destinul sau este predestinat încă de la naştere?

– Mă feresc întotdeauna să folosesc cuvântul „destin“, cu atât mai mult cuvântul „predestinaţie“. Despre „predestinaţie“ vorbesc foarte mult cultele protestante. Tot omul este chemat de a se mântui în Hristos. Preferenţialitatea nu este un atribut al lui Dumnezeu. Sigur, o alegere există, dar aceasta este legată de neam şi de felul în care un neam se desăvârşeşte în urmaţii lui pentru că aceştia se sfinţesc în Hristos şi prin Hristos. Avem în Sfânta Scriptură genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos (vezi Evanghelia după Matei şi după Luca). Avem alegerea Maicii Domnului, avem şi alegerea Sfântului Ioan Botezătorul etc. Părintele Nicolae Steinhardt vorbea în cartea lui „Dăruind vei dobândi” tot de o alegere, dar nu de predestinaţie. Spre exemplu, părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, de asemenea părinţii Sfântului Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta, s-au rugat ca Dumnezeu să le dăruiască prunci, şi le-a dăruit. Aceşti prunci născuţi cu şi în rugăciune, post, nevoinţă au primit anumite daruri. Aici vorbim de rânduieli profetice, nu de predestinaţie. Sunt două lucruri diferite. Omul poate să-şi aleagă singur destinaţia, scopul, finalitatea în această viaţă. Este liber să o facă. Este liber să trăiască cu Hristos sau să aleagă să trăiască fără Hristos. Însă în aceste situaţii, poate să trăiască veşnic, sau să moară veşnic.

– Ce trebuie să ştim şi mai ales să facem în fiecare zi pentru a ne apropia de Bunul Dumnezeu?

– Să iubim: pe Dumnezeu, pe oameni, animalele, natura etc. Un părinte a fost întrebat de un ucenic când vine sfârşitul lumii. La care părintele i-a răspuns că sfârşitul lumii vine atunci când nu va mai exista cărare de la semen la semen, adică atunci când nu va mai fi dragoste între oameni. Asta trebuie să facem în fiecare zi: să-L iubim pe Dumnezeu, pe semen, creaţia întreagă. Desăvârşirea în iubire sfântă este lucrul bine plăcut lui Dumnezeu.

– Dragă părinte Ionică, mă bucur că am reuşit să realizez acest interviu de mare sensibilitate şi îţi mulţumesc că te am printre prietenii mei, destul de puţini de altfel.

sursa: Argument

sursa imaginii : aici

Mănăstirea Sfântul Ilie de la Izvor, Bocşa, Caraş-Severin:
Hram: „Sfântul Ilie de la Izvor” (20 iulie)
Adresa: Oraşul Bocşa, str. Dognecei nr.27, jud.Caraş-Severin, cod 325300
Numărul de vieţuitori: 12 (viaţă de obşte)
Acces rutier: pe şoseaua Reşiţa– Bocşa- Timişoara (25 km de Reşiţa)
Acces feroviar: pe ruta Reşiţa – Timişoara (cu coborâre la Bocşa-Vasiova)
Posibilităţi de cazare: Maxim 10 persoane.
Stareţă: Monahia Varvara Săntiuan
Telefon: 0740.892.982

” Praznicul Izvorul Tămăduirii reprezintă pentru Episcopia Caransebeşului o sărbătoare, în primul rând pentru viaţa monahală cărăşană, dar şi pentru misiunea Bisericii în Eparhie. Toate acestea, pentru că în Eparhia Caransebeşului, două mănăstiri şi un Aşezământ medical-creştin, îşi serbează hramul.

Cu toate acestea, prilej de pelerinaj este în fiecare an, la mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor Bocşa Vasiova, care are al doilea praznic de ocrotire, sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, sărbătoare care adună în tinda mănăstirii în fiecare vineri luminată sute de credincioşi din zonă şi nu numai.

Obiceiul de a săvârşi sfinţirea apei celei mari la izvorul mănăstiri, care dăruieşte numele aşezământului monahal „Sf. Ilie de la Izvor” este găsit în jurul anului 1865, când la acest izvor s-a tămăduit un miner din localitatea minieră vecină Ocna de Fier. De atunci tradiţia confirmă că mulţi pelerini care s-au închinat cu credinţă la sfânta mănăstire şi au gustat din apa izvorului mănăstirii s-au tămăduit de boli şi neputinţe. ( … )

Cuvântul de binecuvântare din partea Preasfinţitului Părinte Episcop Lucian. „Întrucât am venit cu binecuvântarea Chiriarhului nostru, dorim să vă transmitem dragostea şi purtarea de grijă a Preasfinţiei Sale, care din pricini binecuvântate nu a putut fi în mijlocul obştii monahale şi a credincioşilor, însă poartă în rugăciune această mănăstire, care îşi are vechimea şi ocrotitorii asemenea cu mănăstirea de metanie a Preasfinţiei Sale. Ţinem aşadar să felicităm obştea monahală pentru eforturile administrative intreprinse în ultima perioadă, care au înfrumuseţat, renovat şi consolidat ansamblul monahal, precum şi pentru efortul misionar pe care mănăstirea îl face pentru oraşul Bocşa, şi nu în ultimul rând pentru dragostea pe care părintele duhovnic Ion Petrică o are pentru copiii instituţionalizaţi de la Direcţia Generală de Protecţe a Copilului Caraş-Severin, unde sfinţia sa îşi întregeşte menirea misionară” a mai spus părintele Casian Ruşeţ. ”

sursa : Episcopia Caransebeşului

* Rugăciunea mamei pentru copii ei face mai mult decât o educaţie aleasă. *

* Rugăciunea mamei pentru copii ei face mai mult decât o educaţie aleasă. *

* Lacrima mamei înaintea lui Hristos nu întoarce niciodată viaţa copilului ei pe dos. Este necesară o educaţie aleasă, dar mai mare nevoie are un copil de rugăciunile mamei sale *

( Părintele Ion Petrică – * Cuvinte vechi tâlcuite în timpuri noi *,  preot, Mănăstirea Sf Ilie de la Izvor, Bocşa Vasiova , Caraş-Severin )

isabellelorelai.wordpress.com/

Mama este cea care poartă copilul pe mănunchi de rugăciuni… ea se roagă cu lacrimi, fără de oboseală, cu infinită credinţă, pentru ca pruncului ei să-i fie bine, să fie ferit de rele, ispite, boli… Mama e ea însăşi o rugăciune… Prin mângâierea rugăciunilor sale, mama îşi ocroteşte copilul… puterea rugăciunilor mamei pentru copii ei, e cum Miracolul, ea face Minuni !

Rugaciunea mamei catre Sfanta Maria

Maica Sfanta Preacurata,
Vezi ce frumos dorm copiii?
Ei imi sunt averea toata ,
Pentru ei din greu ma zbucium,
Pentru ei traiesc in lume.
Si indur atat noianul
De dureri fara de nume!
I-am culcat, si-acum spre Tine vin,
Ca ei sa nu ma vaza
Si te rog Maicuta Buna
Sa cobori o blanda raza,
Raza bunataii Tale,
Pe frumoasele lor plete
Ca sa n-aibe vise rele
Si nici pleoapele muiete.
Si mi-i fa in zori de ziua,
Cand or fi ca sa se scoale,
Sa-i vad blanzi, cuminti si veseli,
Indreptand spre Tine pasii
Cum se-ndreapta inspre Tine,
Colo-n cer, sus ingerasii.

Sursa: http://www.dindragoste.ro

Mama trebuie să-i fie aproape copilului ei, oricât de departe e acesta. Rugile mamei, gândurile mamei, sunt pază copilului său.

Doamne Ajută !

Mehedinti – colt de Rai

„Vi se vor spune multe despre educaţia voastră, dar ştiţi, o amintire oarecare minunată, sfântă, pe care omul o păstrează din copilărie, este poate cea mai bună educaţie. Dacă omul păstrează multe asemenea amintiri, acesta este salvat pentru toată viaţa. „- Dostoievski

dezgoliți anii de rele
răsar semințe de stele
amintirilor, mărgele,
leacuri pentru dor

cerul gurii lor se tace
ploaie-n aur o preface
toamnele să le împace
timpu-i cerșetor..
sibilla

Lectură, celor doritorii a cunoaște : pentru că,  ” Liberatea omului e partea divina din el. ” ( Petre Țuțea )
despre Moșneni –  AICI

pagini de istorie : Isverna, Mehedinți

In partea de apus a podişului mehedinţean, la numai câţiva kilometri de Ponoare, apare Izverna, aşezare puţin mai adunată — pomenită într-un hrisov din secolul al XVI-lea şi într-un act de vânzare din 29.11.1620 al unui oarecare Rustea pentru ,,partea sa de moşie din Izverna” — dar având şi ea multe cătune, uneori formând doar un grup de câteva sate ale câte unui ,,neam”.

Izverna mergea pe patru moşii : Izvercenii, Surzii de pe Surduleasa, Gârmencii şi Moşnenii. La început ,,moşii” erau mari, laţi de câte l 000 de stânjeni, dar cu vremea s-au ,,miticulat” (micşorat), de s-a ajuns, să aibă câte unul, o curea de doi stânjeni de lată, dar lungă tot de 4 000 de stânjeni.

Istoria Izvernei este destul de frământată şi a fost notată din amintirile bătrânilor, din documente, dar şi din cărţi ca cele ce se cheamă „Sinodicul” (istoricul vechimii satului şi bisericii), alcătuit de preotul Victor Doman de loc din Nadanova. Intr-un document aflat în posesia satului şi prezentat la expoziţia din 1906, cu care prilej a fost pierdut, se menţionează că în faţa domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru al 111-lea, s-au înfrăţit Nicula Moşneanu (din neamul Moşnenilor cum se cheamă şi azi o curea) cu boierul Badea Urdăreanu, acesta dând lui Nicula toată partea sa de moşie din Izverna în schimbul ,,unui cal vrednic de călărie, a unei dulamale şi a unei perechi de cizme”, toate preţuite în aspri. Legenda spune că acel Nicula ar fi venit din Domaşnea, din Banat.

S-ar putea, însă, ca Urdăreanu, de baştină din Urdari (Gorj), răsplătit de domnie pentru faptele sale vitejeşti, ca tot neamul său de boieri vechi, să fi căzut la învoială cu moşnenii să le dea înapoi pământul strămoşesc, toată povestea nefiind decât un episod al înverşunatei lupte duse secole de-a rândul între cetele moşneneşti, libere şi independente, şi boierii care căutau să-i aservească, înainte de 1761 izvercenii terminaseră şi cu averea boierilor urdăreni şi cu averea Tismanei, reuşind să-şi elibereze moşia.

Astfel, din averea urdărenilor în moşia Izvernei, a luat un sfert Lupu Surdu Ceauşu, uşier la divanul domnesc, iar restul a luat Nicolae Moşneanu cu Giurgi Gârmencea şi cu Lepădat Izverceanu ; averea Tismanei au luat-o Tuicanii şi Rohanii, intraţi în moşia Izvercenilor. Iată, cum cele patru neamuri de baştină ai Izvernei sunt Moşnenii, Gârmencenii, Izvercenii (Tuicanii şi Rohanii) şi Surzii, noi observând, însă, că este totuşi un fenomen petrecut destul de tardiv (mijlocul sec. al XVIII-lea), fiind posibil ca aceste patru neamuri să se constituie în ,,moşi” după modelul altor sate moşneneşti mai vechi. Alte neamuri au venit din Banat: Fărăştii, din Topleţ, Croncănii, din Bogâltin, Tălpeşeştii din Cornereva, aflându-ne, deci, în faţa unui fenomen interesant, cel al emigraţiei din Banat. Tot spre sfârşitul secolului al XVIII-lea vin Stoicanii, Dunceştii, Dumitreştii şi Pârvăneştii, în Prejna, Vuseştii — în Bâlvăneşti, iar Enăşeştii — lanoş, Ion şi Patru — izgoniţi de la Cuptoare, Drăganii şi Basarabii, de la Valea Bolvaşniţei, au venit la Gornoviţa.

Au existat, însă, şi plecări din vechile aşezări, o parte din locuitorii primei aşezări de la Gogoeva s-au tras ,,în jos”, întemeind satele Gornoviţa şi Costeşti, iar alţii s-au stabilit la Malarişca. Venirile şi plecările au generat şi lungi certuri pentru moşie. Astfel, în 1930 aflăm de un proces între Prejna şi Costeşti, care era pe rol de 56 de ani. Nu-i mai puţin adevărat că la această situaţie încâlcită a contribuit şi marea vechime a întâmplărilor, cu motivaţii nu prea limpezi pentru urmaşi. De multe ori, aceste certuri aveau loc şi cu locuitorii de dincolo de Munţii Mehedinţi. Astfel, în anul 1859, moşnenii din plaiul Cloşani — satele Vârciorova, Iloviţa, Bahna, Cireşu Negruşa, Gornenţi, Gornoviţa, Prejna, Izverna, Obârşia Cloşani, Mărăşeşti, Brebena, Orzeşti — se plâng prefectului Ion Aureliu de încălcările ce se fac de către grănicerii bănăţeni pe moşiile lor, iar prefectura judeţului Mehedinţi, constatând la faţa locului aceste încălcări, informează ministerul că ,,… austriecii în acelu pămîntu neutru adesea-i tragu şi-i globescu pentru vitele loru”.

http://www.dtstv.ro/mehedinti/localitati/489-isverna

Tatăl meu s-a născut și-a crescut pe plaiuri mehedințene : Seliștea de Isverna, Mehedinți.

Selistea de Isverna, la moara cu apa, la uica tatalui meu, Gheorghe Surdei, cel care macina povesti…
” Gheorghe Surdei, morarul, lemnarul, slefuitorul de pietre de moara, fiul lui Niculae Surdei, nepotul lui Petrache si stranepotul lui Iovan, ultimul din neamul lui de morari care mai intelege miracolul curgerii fainii de sub piatra.

Portul popular traditional – Mehedinti ( Isverna ) :

– ciupag ( ie )
– poale cu margine
– opreg ( cret )
– legatura ( batic )
– bracirul ( brau )

Moară de apă, veche de 300 de ani la Isverna- Mehedinti

„ISVERNA-Colt de Rai”🇷🇴🌲🌳🌴🌿

Recomandare – de neratat : Pensiunea Steaua muntilor, Isverna

Pensiunea Steaua Munților este situată în satul Săliștea, comuna Isverna, județul Mehedinți chiar la poalele Munților Mehedințiului.Acest proiect european a luat naștere tocmai din dorința de a arăta lumii întregi frumusețile acestei zone, dar și pentru a ajuta la dezvoltarea turismului, noi fiind deschizătorii de drumuri în acest domeniu.

Obiective turistice – Peștera Isverna

” Motivaţia principală pentru turism o reprezintă cadrul natural oferit de această zonă
Sunt mai multe puncte de interes turistice: Cornetul, Piatra încălecată, Stâncările de Isverna, Vârful lui Stan, Stâncările de deasupra peşterii Isverna, valea Coşuştei, Poiana Beletina, Pădurea de liliac, Turtaba, Valea Cernei, Peştera Isverna, elemente de artă populară şi etnografică, elemente folclorice. ”

 Pestera Isverna

Fiecare munte are pesterile sale si fiecare pestera are o comoara. Sau cel putin o legenda despre o comoara. Sub virful lui Stan si Piatra Mare se afla pesterile cu comorile lui Tudor Vladimirescu. In Valea Tesnei si sub Piatra Cosutei sunt comorile lui Duncea. La Topolnita se afla rezervele de aur ale dacilor. La Cernavarf este ascuns tezaurul printului sarb Obrenovici. Iar pestera Isverna, zice-se, gazduieste un depozit de argint al Imperiului Austro-Ungar, ascuns din ordinul imparatesei Maria Tereza.
Isverna este o adevarata nestemata a pesterilor romanesti. Nu pentru ca ar avea cine stie ce cristale sau stalactite, nici pentru dimensiunile galeriilor ei, care nu impresioneaza. Din pestera iese, insa, un rau subteran de o puritate rar intalnita.
Sursa : http://www.speologie.ro/fun/legende.php


,Ferice de ţara care are regiuni carstice şi peşteri. În astfel de locuri, omul de ştiinţă are un vast câmp de investigaţii, speologii găsesc un vast domeniu unde să-şi exerseze dorinţa de necunoscut şi priceperea de exploratori, turiştii loc de reculegere şi desfătări peisagistice, iar economiştii o mare <<mină de aur>>“
( Marcian Bleahu, Relieful carstic, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p.285. )

Legendele legate de o presupusa comoara ascunsa in aceasta pestera au atras de-a lungul timpului numerosi vizitatori curiosi sa dezlege misterul acestei grote. Se spune ca in Pestera Izverna se gaseste tezaurul Serbiei, ascuns aici inca din secolul al XIX-lea, pe vremea cand cei doi frati mostenitori, Milan si Mihail Obrenovici, disputau dreptul la tron. Se spune ca timp de trei ani de zile, mesteri si zidari priceputi au ingropat tezaurul intr-un lacas special pregatit, astfel incat sa nu poata fi descoperit.

Peştera Izverna este situată în apropierea satului Isverna din comuna omonimă situată în judeţul Mehedinţi. În apropierea satului Turtaba situat în comuna Isverna se desfăşoară anual o nedeie a mehedinţenilor: Târgul de la Turtaba care reuneşte pentru o zi întreaga spiritualitate a împrejurimilor. Este o pesteră mare, de peste 1,5 km parcursă în permanenţă de pârâul subteran.Peştera a fost explorată pentru prima oară de biospeologul C. N. Ionescu pe o lungime de 200 metri. În 1914 el a publicat o descriere a acestei porţiuni, iar în 1951 P. A. Chappuis şi A. Winkler au făcut o descriere mai amănunţită. În perioada 1964-1967 V. Decou a făcut aici cercetări de biospeologie, iar în 1973, C. Goran a realizat planul peşterii apărut în 1976. O echipă a Cercului speologic Focul Viu” condusă de S. Roată, a recartat peştera în 1979 descoperind galerii noi, astfel că lungimea actuală era de 1500 m. În acelaşi an au început şi explorările cu scafandrul autonom, cu rezultate promiţătoare, explorări care au continuat în 1980 când Florin Paroiu şi Costel Vanau, pionieri ai scufundărilor din România, au fost primii care au trecut de Sifonul Verde, lung de 50 de metri, apoi de Sifonul Galben care este ceva mai scurt.A urmat o galerie prin care se putea înainta cu apa până la piept, contra curentului puternic. Această galerie se termina brusc cu Sifonul Negru, cel mai mare sifon din România, având peste 400 m lungime şi o denivelare negativă de 40 m. După 1990 Jacques Yves Cousteau a venit aici cu echipa sa de speologi şi scufundători. În ianuarie 2005, Gabor Mogyorosy şi Mihai Baciu au reuşit să treacă de Sifonul Negru, descoperind sute de metri de galerii post-sifon dintre care 300 de m de galerii active. Până acum au fost exploraţi 1800 m de la începutul sifonului negru. Explorarea continuă şi în prezent datorită potenţialului foarte mare şi descoperirii a noi sifoane la capătul galeriei emerse.

Bibliografie

Cocean, Pompei (1995) Peşterile României, Editura Dacia, Cluj-Napoca, ISBN 973-35-0466-1Bibliografie suplimentară

Orghidan, T.; Negrea, Ştefan (1984) Peşteri din România. Ghid Turistic, Editura Sport-Turism, BucureştiŞerban, M., Viehmann, I., Coman, D. (1961) Peşteri din România, Editura Meridiane, Bucureşti

Comuna Isverna – Sate: Buseşti, Cerna-Vârf, Drăgheşti, Giurgiani, Isverna, Nadanova, Seliştea, Turtaba.


Istoria Isvernei


Istoria Izvernei este destul de frământată şi a fost notată din amintirile bătrânilor, din documente, dar şi din cărţi ca cele ce se cheamă „Sinodicul” (istoricul vechimii satului şi bisericii), alcătuit de preotul Victor Doman de loc din Nadanova. Într-un document aflat în posesia satului şi prezentat la expoziţia din 1906, atunci când a şi fost pierdut, se menţionează că în faţa domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru, s-au înfrăţit Nicula Moşneanu (din neamul Moşnenilor, cum se cheamă şi azi o curea) cu boierul Badea Urdăreanu, acesta dând lui Nicula toată partea sa de moşie din Izverna în schimbul ,,unui cal vrednic de călărie, a unei dulamale şi a unei perechi de cizme”, toate preţuite în aspri. Legenda spune că acel Nicula ar fi venit din Domaşnea, din Banat. S-ar putea, însă, ca Urdăreanu, de baştină din Urdari (Gorj), răsplătit de domnie pentru faptele sale vitejeşti, ca tot neamul său de boieri vechi, să fi căzut la învoială cu moşnenii să le dea înapoi pământul strămoşesc, toată povestea nefiind decât un episod al înverşunatei lupte duse secole de-a rândul între cetele moşneneşti, libere şi independente, şi boierii care căutau să-i aservească, înainte de 1761 izvercenii terminaseră şi cu averea boierilor urdăreni şi cu averea Tismanei, reuşind să-şi elibereze moşia. Astfel, din averea urdărenilor în moşia Izvernei, a luat un sfert Lupu Surdu Ceauşu, uşier la divanul domnesc, iar restul a luat Nicolae Moşneanu cu Giurgi Gârmencea şi cu Lepădat Izverceanu; averea Tismanei au luat-o Tuicanii şi Rohanii, intraţi în moşia Izvercenilor. Iată, cum cele patru neamuri de baştină ai Izvernei sunt Moşnenii, Gârmencenii, Izvercenii (Tuicanii şi Rohanii) şi Surzii, noi observând, însă, că este totuşi un fenomen petrecut destul de tardiv (mijlocul sec. al XVIII-lea), fiind posibil ca aceste patru neamuri să se constituie în ,,moşi” după modelul altor sate moşneneşti mai vechi.
sursa : AICI


Comoara de la Virful lui Stan


Virful lui Stan, sau Piatra lui Stan, cum ii mai spun oamenii locului, si-a luat numele de la un haiduc ce a locuit la poalele lui. Importanta locului era data de rolul de buna ascunzatoare si, in acelasi timp, de bun punct de observatie. De aici se vede totul ca in palma, iar in zilele senine se poate vedea chiar Dunarea. De aceea, virful a fost folosit si pe vremea dacilor pentru semnalizarea primejdiilor. Un foc aprins aici se vedea pina pe Virful Godeanu si de aici la Sarmizegetusa. In Poiana Sanunilor, un loc aflat linga virf, se mai vad si acum urme de bordeie.


Batrinii spun ca in acest loc si-ar fi ascuns dacii comorile, deoarece in jurul virfului sint mai multe pesteri. Chiar si o parte din tezaurul lui Decebal s-ar afla aici intr-o pestera cu intrare mica si trepte coboritoare. Pestera are mai multe galerii laterale. La comoara nu se poate ajunge pentru ca ar exista mai multe capcane.


Tarim de legenda si comori ascunse, platoul Mehedintilor ofera vizitatorilor o vasta paleta de obiective turistice si povesti pe care le poti asculta la tot pasul. Manastiri si schituri ascunse in desisul codrilor, pesteri si izbucuri, precum Bulba, Ponoare, Izverna sau Topolnita, cimpuri de lapiezuri si lacuri ce apar si dispar ciclic, riuri care curg pe sub arinisurile crescute pe maluri, poduri naturale si paduri de liliac. La toate acestea se poate ajunge folosind drumul judetean care leaga orasul Baia de Arama prin Ponoare de Drobeta-Turnu Severin sau cel care leaga orasul Baia de Arama de statiunea Baile Herculane, pe la Obirsia-Closani.


Mehedinti. Pe urmele comorilor

„Castrul mehedintean” se deschide asemenea unui amfiteatru care descinde spre Dunare, din inaltimile care strajuiesc Valea Cernei, fiind dominat de Piatra Closanilor si Virful lui Stan – Plaiul Closani, in partea sa dinspre munte, fiind un tinut cu o mare varietate de forme carstice.


Acest tarim de legenda este o adevarata „mina de aur”, atit pentru speologi, cit si pentru iubitorii de drumetii si de natura.


Aici, pajistile si poienile alterneaza cu cornetele si se intilnesc formatiuni carstice unice sau destul de rare precum lapiezuri, doline, crovuri, ponoare, izbucuri si lacuri, carstice cum sint cele de la Ponoare, Gornovita sau Busesti. In zona montana, de la pitoreasca Vale a Tasnei, cu ale sale abrupturi si stinci albite de ploi si vinturi, de care se agata cu incapatinare pinul, pina la Cheile Rimnutei, te afli intr-o cetate plina de turnuri si coloane calcaroase in ruina. Este o lume in care verdele padurilor si al poienilor face un contrast placut cu albul abrupturilor care te infioara prin numele lor; o lume framintata parca de un gigantic Sfarma Piatra care si-ar fi avut salasul pe aici, tivita la poale de firul de argint al Cernei cea vijelioasa care, in imaginatia omului de la inceputuri a luat infatisarea fioroasa a balaurului. Iar dincolo de Cerna se zaresc alte siruri de munti, asemenea spitelor unei imense roti: Girdomanu, Carbunele, Bulizu, Oslea, Olamul, Olanelul sau Scarita, culminind cu o adevarata coroana formata din Godeanu, Gugu, Scarisoara si Micusa. Pina acolo sus, in virfurile lor, si-au pus oamenii stapinirea, taind padurile de rasinoase, ori pastorindu-si animalele.
Pina in apropierea virfurilor si-au ridicat oamenii conace si stine si au dat denumiri locurilor – Paharnicul, Frumosul, Cracul lui Patru, Cracul Ursului, Cracul Muntelui, Mazdronea, Vacarii, Cracul lui Codrea – denumiri ce vin parca de la inceputul lumii, dar unele dintre ele nu mai au astazi nici o acoperire in realitate, pentru ca formele de relief s-au schimbat. Asa s-a intimplat cu Balta Cerbului, Lacul Rosu, Fintina Sindrilarului, Lacul Vulturului, sau Fintina Paharnicului.


Stind de vorba cu un batrin de 93 de ani din satul Costesti, de la care am cules cele mai frumoase legende, am aflat ca in locul numit Lacul Vulturilor abia mai iese la suprafata un izvor, dar pe vremuri era lac in toata puterea cuvintului si in el „se scaldau vulturii, precum ratele”.


La Geantul Izvernei se afla o uriasa surpatura, asemenea Steiului Ponorii ori Podului lui Dumnezeu de la Ponoare. Aici, in apropiere de cunoscuta rezervatie numita Padurea de liliac, se afla un loc numit si astazi „Homu”, linga satul ce pina nu demult se chema Riieni si care, in viziunea lui Densusianu, atesta un cult al Rhaeei – divinitatea suprema a lumii pelasge.
O stinca din Cheile Riienilor se numeste Piatra Dajului, amintind de uriasii carora prin aceste locuri li se spunea jidovi. Aici se mai vad si acum urmele unor cuptoare pentru topit minereul.


Minereu de cupru s-a extras si la Baia de Arama, care fusese mentionata sub denumirea de „Calchis” de catre Stefanus Bizantinus. Un deal care domina localitatea poarta numele de Dochiciu si poate fi identificat cu Dichius caeli filius, cel care i-a invatat pe oamenii locului sa-si faca primele constructii din lut sub forma de bordeie. Asemenea constructii si doua monede dacice din aur au fost descoperite chiar la poalele dealului. Monedele au pe una dintre fete imaginea unui rege dac, iar pe cealalta parte, figura eroica a calaretului trac.


Orasul Baia de Arama reprezinta pentru mehedinteni una dintre portile de intrare spre zona inalta a muntilor. Dupa legendele locului, actualul oras ar fi fost o modesta asezare daco-romana pendinte de Drobeta, aflata pe platoul descoperit al Dochiciului. Primavara – in mod deosebit, „cind ii frunza cit paraua si lastarul cit andreaua”, Baia de Arama are un farmec aparte. Printre copacii cu frunza stravezie rasar tufele liliacului parfumat si pomii cu mugurii in floare. In centrul oraselului, localnicii i-au ridicat un bust lui Tudor Vladimirescu (opera a sculptorului C. Balacescu), spre eterna aducere aminte, pentru ca mai marele pandurilor a trecut si pe aici pentru a-si alege oameni de nadejde.


Nu trebuie sa fii neaparat speolog pentru ca in tinutul plaiului Closani sa simti pestera, ascunsa sub pamint si in constiinta oamenilor. Lumea subterana este una dintre cele mai mari surprize prin care podisul Mehedinti iese din anonimat.
Pestera a devenit locul ideal, atit pentru adapostul omului primitiv inainte de a-si construi bordeiul si casa, cit si pentru ascunderea avutului in vremurile zbuciumate ale istoriei, de care populatia acestor locuri a avut parte din plin. Intreaga noastra istorie s-a scurs si a lasat urme adinci in aceste locuri, incepind cu neamul Basarabilor, nume atit de des intilnit la locuitorii satelor din zona. Auziti aici de Mircea cel Batrin, care vizita minele de arama de la Bratilov si daruia zeciuiala manastirii Tismana, de Neagoe Basarab, care a copilarit la Cula Glogovenilor, de Tepelus si Vlad Calugarul, de Mihai Viteazul, care a fost primul ban de Topolnita, daruindu-i credinciosului sau luptator, Lupu Mehedinteanul, mosia de la Balta, de Matei Basarab, pe care batrinul Stoian l-a trecut muntele pe la Izverna, sau de Constantin Brincoveanu, care, intorcindu-se de la Cladova spre Tismana si Horezu, in anul 1695, poposeste la hanul lui Milco Baiasul din Baia de Arama si hotaraste sa ridice aici un sfint lacas sub care sa-si ascunda comorile.


In acest rastimp si dupa aceea, au existat pe meleagurile mehedintene cete de panduri. Poate ca asa s-a ridicat si Tudor Vladimirescu, cel care isi are originea in satul Prejna. Poate ca de aceea, Tudor a ridicat la Prejna o ctitorie, in care popa Ghita Zugravul din Plostina ii face pentru prima oara portretul in culori pe o bucata de tei.
Legat de aceste locuri, unde a fost in repetate rinduri vataf de plai, inca din 1806, Tudor a ridicat la Closani o biserica si un loc intarit pentru aparare. In acest plai, Tudor a dat hotariri, a facut comert, a acumulat avere si si-a recrutat oameni de incredere in vederea pregatirii viitoarei revolutii.
De aceea Tudor este aici un personaj de legenda, numele lui fiind adesea prezent chiar in istorisirile despre comori.
Povestea spune despre Tudor ca isi tinea pandurii ascunsi intr-o pestera de la Virful lui Stan, loc unde se ascundeau si hotii, fiind bun loc pentru observatie. Un alt punct de observatie la fel de important este si Cornetul Cerboanei, de care se leaga multe alte legende. Aici, „la Rusti”, mai exista inca o piatra rotunda numita si acum „Masa hotilor”, unde hotii luau masa si supravegheau intregul tinut.


De numele acestor hoti sint legate multe legende si povesti despre comorile ascunse. De la Podeni pina la Closani si Tismana se poate vorbi despre un mit al comorilor, dar, legendele au si un suport real care este dat de faptul ca ani de-a rindul, pina la Marea Unire, aici a fost zona de granita si s-a transportat mult aur – in acele vremuri aurul era moneda de schimb.
Pe ingustele poteci ale muntelui se facea si comert cu animale, indeletnicire care i-a ajutat pe multi sa se imbogateasca si, existind bani si aur, au existat si hotii, jafuri si crime, care au generat legendele. Aproape ca nu este om in zona care sa nu fi auzit asemenea povesti si sa nu stie a le povesti.


Lumea comorilor atrage pe oricine asemenea unei forte magnetice, fiind o lume a fabulatiei si a mitului. Ramii inmarmurit auzind cu cita usurinta vorbesc acesti oameni, incaltati uneori in opinci si imbracati cu haine ponosite, care abia reusesc sa smulga pamintului cele necesare traiului zilnic, despre „gramezi de bani”, „putini si butoaie cu aur” ascunse in pesteri, ori despre „foi” de bivol si de capra, despre „caldari si oale de lut”, cerate si pline cu bani – ca si cum aici ar fi un Eldorado autohton.


Fabulatia aceasta a fost sporita de enigmele tezaurului dacic.
In 1543, in albia Streiului au fost descoperiti peste 400.000 de galbeni de aur cu efigia lui Lysimach. Pe la 1800, un copil de taran a gasit 264 de monede de aur in Dealul Aninesului, iar in 1804, un preot din Vilcele a descoperit la radacina unui fag, 400 de monede dacice de tip „Koson” si seria a continuat. Toate acestea se intimplau dupa ce Traian luase din Dacia 165 tone de aur si 330 tone de argint. Dar tezaurul dacic era estimat la 1000 de tone, ceea ce inseamna ca o mare parte a sa inca mai sta ascunsa in vreo pestera. Legenda este intretinuta prin cite o descoperire intimplatoare. Este ca si cum ai scormoni in jarul comorilor.
Numai ca aceasta lume fascinanta a comorilor este una secreta, plina de suspiciuni si superstitii. Se spune ca aceste comori nu sint destinate oricui, fiind „sorocite” anumitor oameni, carora li se dezvaluie fara a fi cautate.


Aflat la confluenta a trei zone distincte: Oltenia, Banatul si Tara Hategului, Plaiul Closani si Podisul Mehedinti focalizeaza ca intr-un triunghi magic minunile naturii, istoria straveche si traditiile. Acum, cind in singurul orasel din acest plai – Baia de Arama – minele de cupru s-au inchis si nu mai exista sansa extragerii vreunui gram de aur, singura alternativa ramine punerea in valoare a acestor frumuseti fara seaman a locurilor, care sint „comorile fara de pret” ale plaiurilor mehedintene. Si nu intimplator, calatorul intilneste la tot pasul locuri alese, pline de mister si legenda.


Daca ajungi la Baia de Arama si, mai departe, la Ponoarele, treci prin Ceptureni, unde, din doua galerii care au ramas de pe vremea romanilor, curge „apa galbena”, care te poarta cu gindul la aurul care se extragea de acolo. Deasupra galeriilor, pe munte, din loc in loc sint „hududoaiele”, puturi verticale sapate in calcar, iar la Busesti se afla trei lacuri, in mijlocul satului, numite „lacurile fara fund”. Poate ca asa o fi, de vreme ce batrinii satului spun ca au lansat 30 de prajini din lemn, lungi de zece metri fiecare, legate intre ele cu sfoara si cuie, dar nu au reusit sa le atinga fundul.


In nordul judetului Mehedinti, la granita cu Banatul, oamenii cred orbeste ca muntii in care traiesc sunt plini de aur si de comori. O aventura care a inceput in urma cu secole si care astazi ia proportii halucinante, ademenindu-i nu doar pe taranii din zona, ci si o multime de venetici din strafundurile pamantului, bantuiti deopotriva de duhul aurului


„Sunt in Mehedinti, in Plaiul Closanilor, raiul comorilor si al cautatorilor de comori. La nord e Banatul, sunt apele involburate ale Cernei si muntele Godeanu, la sud sunt dealurile Izvernei, taiate in doua de drumul rosu, de praf, care duce spre Severin. Cobor pe apa serpuitoare a Selistei, prin tuneluri de copaci contorsionati, printre poieni paradisiace ale caror ierburi groase sunt sfasiate pretutindeni de colti orbitori de stanca alba. Uneori ma opresc si atunci, daca-mi tin respiratia, pot auzi suierul coaselor alunecand peste pajistile cu iarba coapta si tiuitul nedeslusit al insectelor. Trec apoi printre case incremenite, durate din piatra, ca niste cetati de jucarie ascunse pe povarnisuri de un copil de urias, si imprejurul caselor nu este nici o miscare, nici un om.
Valea se largeste apoi si fagi enormi isi departeaza ramurile, lasand sa se vada cerul si facand loc unui sat. Seliste. Pe dreapta sunt niste case ce arata ca si cum oamenii ar fi lasat totul balta dintr-o data si ar fi fugit. Pe urma se aude un suier de apa si, aproape acoperita de vegetatie, descopar o casuta din barne de fag, acoperita cu sindrila, ce pare a fi fost imprastiata de ciocurile a milioane de corbi. E o casuta de pitici pe sub care curge un fir de apa, o casuta ca din povesti, suspendata in mod straniu pe niste piloni. Apoi descopar ca dedesubt se afla o roata din fier, ca apa vine pe un jgheab scobit intr-un singur trunchi de copac si ca am in fata ochilor o moara. O moara de apa din alte timpuri, asa cum n-am mai vazut. Usita este ferecata cu un ivar de fier ce pare vechi de sute de ani. Nu exista nici o fereastra, numai usita, facuta pentru pitici. De jur imprejur sunt pietre de moara, rotunde, unele noi, altele stravechi, acoperite cu ierburi groase. Strig, si strigatul se pierde in vuietul apei. Nimeni. In cele din urma deschid usita. Pe o bancuta sunt doua samare in patratele alb-negre, iar in dreapta, capodopera tehnica facuta din lemn si piatra a mecanismului morii, peste care este imprastiata faina de porumb. De sub podeaua de scanduri tasnesc in penumbra fulgerari uluitoare de lumina, caci soarele nu patrunde aici decat reflectat de involburarea de ape de dedesubt. Tocmai imi spun ca acesta este semnul pe care-l caut, ca moara aceasta minuscula, apartinand altui timp, este pentru mine intrarea in triunghiul magic al Plaiului Closanilor, in teritoriul comorilor subpamantene despre care am auzit povestindu-se, cand, in spatiul luminos al usitei din spatele meu, apare o silueta. Timp de o clipa, gazele incremenesc in aer, printre fulgerarile de lumina, vuietul apei se pietrifica in interiorul urechii si mana mi se crispeaza pe aparatul de fotografiat.”

Cel care macina povesti


Buna ziua, am zis, dupa ce mosul a facut un pas inapoi, in lumina de-afara, si dupa ce i-am vazut fata surazatoare si ochii albastri. Doamne-ajuta, a zis mosul, strangandu-mi mana cu putere surprinzatoare. Asa l-am cunoscut pe Gheorghe Surdei, morarul, lemnarul, slefuitorul de pietre de moara, fiul lui Niculae Surdei, nepotul lui Petrache si stranepotul lui Iovan, ultimul din neamul lui de morari care mai intelege miracolul curgerii fainii de sub piatra. Iti place?, m-a intrebat el, cuprinzand cu un gest larg minuscula moara, apa de dedesubt, pietrele mancate de ierburi si copacii dimprejur. Imi place, am zis, si atunci el s-a sumetit si a intrat in spatiul acela stramt al morii. A miscat de niste manere lucioase de lemn roscat de arin si, dintr-o data, marea piatra rotunda a inceput sa uruie, cutremurand casuta din lemn. Apoi a oprit-o si a miscat piatra cealalta. Apa mugea in paletele morii ca o salbaticiune prinsa in lat. Vezi, mi-a spus, are doua pietre de moara, facute amandoua de mainile mele. Uite, p-aici se pune uiumul, p-aici se scurge farina, de-aici se regleaza pasul, de-aici se trage in sus morisca de fier in bataia apei. Mosul manevreaza totul cu repeziciune, mica moara de apa prinde viata sub mainile sale, ca un animal trezit din somn si, dintr-o data, inteleg ca mosul e fericit facand toate acestea, e mandru de aceasta creatura mecanica aflata in puterile sale pe care, in ultimii ani, nu prea mai are ocazia s-o foloseasca. Aflu apoi ca toti ai lui au fost morari si pivari, ca a invatat sa faca mori si pive de la taica-sau si de la bunicu-sau si ca moara asta are patru veacuri de om. Adica e facuta de stra-strabunicul si el este ultimul care mai stie s-o doftoreasca, sa faca o piesa din lemn cu mainile sale, o piatra de moara… Mosul vorbeste despre timpurile bune, cand el era copil, acum 70 de ani, cand moara macina ziua si noaptea, cand pe apa Salistei erau vreo 20 de mori, povesteste despre bunicul sau, Petrache, care era un urias cu mainile cat fagul de groase. Oamenii veneau din trei sate la moara, era inainte de razboi, si stateau aici, asteptand macinatul si spunand povesti. El, Gheorghita Surdei, era mic si asculta ce spuneau oamenii aceia veniti uneori de peste padure. Povesti? Ce povesti?, intreb, si in clipa aceea mi se face lumina in cap. Sunt aici in cautarea istoriilor despre pesteri si despre comori, si ce loc putea fi mai bun pentru a spune povestile acestea decat la moara, cu un rachiu in fata, asteptand umplerea sacilor. Copilul de-atunci trebuie sa stie totul. Nene Gheorghe, zic, bunicul Petrache, uriasul, a cautat comori? Pai… a cautat, zice el, privind incurcat oriunde, numai la mine nu. Dar tata dumitale, Niculae, a cautat? A cautat, zice. Dar dumneata? Am, zice, apoi ma ia binisor de cot si ma duce peste drum, in casa lui de piatra cu cerdac din lemn. Sub cerdac e o intrare cu usa groasa, dincolo de ea e un fel de beci racoros. Sedem pe scaunele si eu inteleg ca despre comori nu se poate vorbi oriunde si oricum. Neamul Surdeilor cauta comori de trei, daca nu de patru generatii. Sunt morari si cautatori de comori.
Pe unde-ai cautat comorile, nene Gheorghe?, intreb, iar unchesul se mai uita o data pe gemuletul pivnitei, desi este inutil. Satul e plecat la cosit, in vale. Da pe unde n-am cautat? Cate pesceri is, atace comori. Unele is bagate in piatra, alcele is pe sub copaci. Am auzit de comoara bagata sub albie ge rau, zice in limba lui olteneasca, potopita de sonoritati din Banat. Mosul povesteste, si inteleg ca a cautat de cand era copil, asa cum si copiii lui astazi cauta. Sa spunea din batrani ca era comoara la pescera din Furca Cosustii, intre ape. Acolo m-o coborat taica-meu pa funie dupa semnul tapului cu tri picioare. Pa urma, am cautat pa Valea Seaca, aici, langa sat, s-am mai cautat pa Cutui, si la Bratosin si pa Cerboanea, intre pietrele mari. Si Sub Cuptioare, unde era semnul sulitei rupte, facuta cu dornul in piatra. Ce stiu eu? Am cautat mulce. Mosul devine visator, vocea ii coboara, amintindu-si de locurile prin care a umblat atata amar de vreme, iar eu incep sa inteleg puterea, fascinatia pe care istoriile cu comori le au asupra acestui om. Plaiul Closanilor este una dintre zonele cu cele mai multe pesteri din Romania, multe dintre ele niciodata descoperite. Sunt mii de pesteri, mii de ascunzatori in piatra poroasa a acestor munti perforati in interior ca un svaiter, sunt mii de izvoare care ies afara din pamant, pentru ca apoi sa dispara din nou intr-o gaura, si pentru fiecare dintre ele exista o poveste cu o comoara. Nene Gheorghe, zic, cum stii unde sa cauti o comoara? Is semne. Orisice comoara are un semn, si daca vezi semnele o poti gasi. Numai ca trebuie sa fii cu bagare ge sama, ca multe is juruite ori blastemate cu legatura ge sange, altecele is sorocite, si cand is sorocite, ele s-arata singure, fara sa le cauce nime. Dac-ai gasit putina ori foaia de capra plina cu aur, ori ceara, c-asa sunt unele comori, pusa in ceara, atuncea trebuie sa omori acolo un animal, o gaina sau ceva, ca sa se duca blestemul ge sange pe animal. Altfel, Cel-de-pe-comoara sa ia la om si multe zile nu mai are. Si mai trebuie sa lasi din comoara ceva bani, sa-i ingropi la loc, ca sa aiba ce pazi.


Semne si comori sorocite


„Mosul iese si se intoarce cu un bolovan. Semne ge comoara, zice. Asta a gasit-o fiu-meu, Niculae, s-a adus-o acasa din munte. A luat-o de unde avem noi conac de vaci. Uite cantarul, uite sagetile. Aici trebuie sa fie banii. E un bolovan scrijelit si pot recunoaste acolo, intr-adevar, un fel de semn al balantei, silueta unui cerb si un fel de harta stranie. Unele comori sunt ale Necuratului, altele sunt ale lui Dumnezeu. Comorile lui Dumnezeu is randuite sa vie la om aflat in nevoie, care are inima curata. A fost unu, in Canicea, care s-a rugat de Dumnezeu sa-l ajuce, ca pleca la razboi si-i ramanea nevasta cu 6 copii muritori ge foame. A doua zi o gasit comoara intr-o pestera, o luat numai cat i-o trebuit, si cu cei bani o trait nevasta, ca el nu s-o mai intors ge la razboi. Daca banii-s curati, nimic nu poate sa se intample, dar daca banii-s juruiti ori legati, nenorocire. Comoara poate sa fie legata ge moarce, sa ceara suflet, ba cateodata poate sa ceara suflet ge om. O fost un om la Brebina care si-o juruit copilul ca sa gaseasca, si-a gasit. Banii erau intr-un fag batran, intr-o tava ge pusca lunga, bagati inauntru cu ceara. Cand s-o intors acasa, o gasit copilul tapan. L-o ingropat si s-o omorat si el. Astea-s comori rale, necurate, si mai multe-s rale decat bune. La noi in sat e unu, Nistorescu, ce s-o dus la comoara ge pa Varful lui Stan. Acolo-i comoara mare si multi or cautat sa puna mana. Acuma, nu stiu ce-o fost, da spun ce vorbesce satul. O gasit pescera s-o calcat pe lespege. Odata s-o dus intr-o parce s-o iesit un serpe mare, nu viu, facut din ceara. Era ros-verge vinetiu, ca pa mana ge gros si frumos, s-avea solz pa el numa din bani de aur. El n-o mai fost om niciodata, o damblagit. N-o putut merge vreo 15 ani, da niciodata n-o povestit ce-o fost. Am fost si eu acolo, ca multi, si sub Varful lui Stan, si prin Poiana Beletinii, unge spune ca sub ea este o pestera mare, dar n-am gasit nimic. Acolo sa surpa mereu muncele. Mosu meu, Petrache, spunea ca acolo este pescera asa de mare, c-or incaput tri cara cu aur si douspece icoane mari din aur cu Dumnezei pagani. Cica de-acolo dadeau semnale cu foc de sa vedeau pana pe varful Godeanu, cand veneau dusmanii.


Mosul explica, gesticuleaza, imi deseneaza cu degetul pe jos cum erau iesirile din pestera, unde erau semnele, navigheaza de fapt intr-o lume halucinanta, in care comorile dacilor se amesteca cu acelea ale haiducilor si cu cele ale lui Tudor Vladimirescu si cu ale trupelor Mariei Tereza, caci acolo, La Metiriz, a fost granita cu Imperiul, locul prin care treceau toti contrabandistii. Vorbeste despre haiduci faimosi precum Costea si Mantu, Golea si Haita, si despre locul acela numit Masa Hotilor, care este o piatra rotunda, magica, sub care cu siguranta se afla o comoara. Vorbeste despre locul blestemat care se numeste La Bisericute, de pe muntele Bulzu, unde cu mii de ani inainte se faceau jertfe omenesti, unde si-acum se vad flacari, chiar si in timpul zilei, ceea ce inseamna ca sunt comori blestemate acolo. El a fost numai ca sa se uite, ca sa adulmece, si s-a invartit o zi si-o noapte intreaga fara sa stie unde se afla sau cine este. Pana si pe Radocheasa a fost, acolo unde sunt mormintii fara cruce, numai cu pietre puse la capul unor morti din timpuri imemoriale, si acolo a gasit cutite vechi infipte in pamant, de la cautatori de comori care-au disparut fara urma.


Mosul isi tine mana pe bolovanul acela incrustat cu harta unei comori. Multi or gasit, putini s-or bucurat ge bani. Unii au har anume ge gasit comori, trage aurul la ei. Astia sunt copii ori narozi. Era unu, Stefan, sluga la unu Tanase a lui Rachiteanu. Tanase venise ge paste munti, din Ardeal, si-o cumparat pamant de la boierul Tibru, de la Titerlesti. Ei, si Stefan asta, ge era sluga la Rachiteanu, o gasit tri comori mari. Avea har. Nu oprea nimic pentru el, tot aurul l-o dat la stapanul lui. Odata era cu oile si sa adapostise intre niste bolovani mari, ca era vantoasa. Aude o scartaitura mare si un mar batran, care era acolo, s-o rupt. Si de unde s-o rupt, vege o caldarusa de arama acoperita cu un fel de smoala neagra. A luat-o si a dus-o stapanului. Smoala era un fel de ceara ge albina si in smoala, banii de aur. Cu banii aia, Rachiteanu si-o facut moara pe Brebina si si-o dat copiii la scoli. Stefan, sluga, nici ca-i pasa. El voia numai sa aiba ce manca si ce fuma. Narodul, sa tinea aurul dupa el ca un caine. Intr-o zi, sa duce sa ia apa de la sipot, si pantru ca nu stacea bine galeata, da la o parce o lespege si gasesce alta ulcica plina cu aur. Da cea mai mare comoara o gasit-o sluga cand o fost batran. Era pa RaulĘSes, langa Godeanu, unde tinea Rachiteanu sterpele si caii. Statea sub pietre adapostit, cand vede niste contrabandisti trecand ge la unguri cu vite si turme de porci catra Caransebes. Acolo era granita. Cand s-o intors, Stefan i-o vazut cu ranite grale, dar i-or incoltit ungurii graniceri cu focuri de arme si-or fujit. Cand o vazut sluga ca nu mai apar, o iesit din ascunzatoare si o luat ranitele pa care abia o putut sa le care la stana. Stapanul dormea si nu l-o mai trezit. Dimineata, Stefan o scociorat prin ranite si-o gasit bani de aur bagati in besica de porc si hartii legace cu sfora. O dat aurul la stapan, cum facea intotdeauna, si stapanul o facut masa mare pentru ciobani. Cand, la masa, vege pa Stefan ca nu putea lipi foita de tigara si cand sa uita, el fuma in hartii ge bani straini. Ii pastrase sa suceasca tigari din ele, ca nu stia ce sunt. Asa a devenit Rachiteanu cel mai bogat om din satul lui.”


Duhuri si comori calatoare


„Orice om din Plaiului Closanilor pe care-l intalnesti in drum are de spus sute, mii de povesti. Pe oricine ai intreba, un batran, o femeie, un copil, toti sunt dispusi sa-ti spuna pe loc istoriile lor contradictorii despre locuri bantuite, despre comori pe care au auzit ca cineva le-a gasit. Aveam sa descopar ca imprejurimile Izvernei, satele acelea superbe, din piatra veche, ascunse sub poalele dealurilor, clocotesc de un fel de febra a aurului vechi. Exista un fel de obsesie, un fel de vis colectiv al comorilor din toate timpurile, un fel de folclor local amestecat cu mituri si cu credinte stravechi. Nu cred sa existe prea multi oameni in zona care sa nu fi cautat cel putin o data o comoara, nu exista nimeni sa nu stie cel putin o poveste, nimeni care sa nu aiba pe cineva din familie sau din vecini care sa nu fi patit ceva legat de aur. Am cunoscut un cosas, Gheorghe Vuiescu pe numele sau si care, sub soarele arzator, mi-a istorisit cele mai halucinante intamplari. El spunea ca exista oameni care viseaza comori noaptea si apoi le gasesc cu adevarat. Ca unele dintre comori au duhuri pazitoare – de-obicei un om mic de statura si intunecat la piele, care se arata uneori in vis sau in realitate si conduce oamenii catre comoara. Uneori sunt numai capcane ale raului, care conduc negresit la moartea comoristului, dar alteori sunt lucrari ale lui Dumnezeu. Atunci, duhul comorii pune conditii, si cel care ia aurul trebuie sa faca fapte bune, sa daruiasca, sa imparta cu cei mai saraci avutia. Acelasi Gheorghe Vuiescu mi-a povestit despre un preot din satul lui care a trait cu multi ani in urma si care a gasit o comoara. Cel-de-pe-comoara, adica diavolul, l-a urmarit toata viata. In cele din urma, preotul a fost ucis, a fost vanturat intr-o prapastie, iar cea de-a treia lui nevasta, o femeie hapsana si mult mai tanara decat el, a mostenit comoara. Si ea, la randul ei, a fost ucisa, otravita de catre un nepot, tot pentru aur. Aurul e blastemat chiar daca e cumparat cu bani curati, zicea cosasul, daramite daca e aur manjit cu sange… Comorile nu stau niciodata la omul care le gasaste, numai daca el face bine la altii cu aurul acela. Cosasul nu a spus nici o clipa ca si el a cautat vreodata comori, insa stia zeci de locuri cu comoraste, adica locuri in care au fost gasite comori. A descris cu lux de amanunte ritualul dupa care se poate dezgropa o comoara. Niciodata nu te duci la o comoara care a ars ziua. Numai noaptea, ge la crucea noptii pana la rasaritul soarelui. Alea sunt comori bune. Te duci si vezi unde-o ars focul si infingi un cutat acolo unde vezi o pata neagra si cleioasa, pentru ca altfel locul comorii se ascunge singur. Nu sapi niciodata in numar cu sot, numai daca te duci cu frate-tau geaman. Mi-a povestit, cu sapca adanc trasa pe frunte in bataia soarelui, despre anumite rugaciuni care trebuie spuse la dezgroparea comorii, dar si despre comori care nu pot fi dezgropate decat in anumite zile, cum ar fi ziua de Inviere, cand insusi necuratul se duce la biserica. Chiar si atunci, pe fundul gropii trebuie pus grau, porumb, ceva de mancare, apoi groapa se astupa si se pleaca ge-acolo cu spatele.


Am fost apoi in Izverna, am haladuit pe la pestera din care oamenii spun ca ar curge apa vie, trecuta prin comorile nenumarate care ar fi fost ingropate acolo. Cum de exista atat de multe comori?, am intrebat. Nu-s mulce, mi-a spus o femeie pe care o cheama Domnica. Cand pune cineva o comoara juruita intr-o pescera, comoara poate merge pe ape, inauntrul pamantului. Tot pamantu-i numai gauri prin care curg apele. Comoara poate fi azi intr-un varf ge munce, la Duminica urmatoare poti vegea para (flacara) ei pa muncele alalalt, dar comoara-i tot aia. Cateodata, muncele scuipa aurul afara, numa cace-un fir, cace-un ban de aur, ca sa ademeneasca pa om. Si batrana povesteste cum un copil din sat vedea soarele stralucind sub o piatra, cand era cu oile la Piatra Cerbului. S-o dus si o vazut cativa bani care iesea odata cu apa dintr-un sipot. I-o luat si i-o dus la maica-sa. Cum o pus mama mana pe bani, cum i-o aruncat, ca vegea numai sange in fata ochilor si un barbat cu caciula ciobaneasca de miel, pa care il taiau cu sabiile niste haiduci. Copilul putea sa tana in mana banii, dar nici un om mare nu putea, ca nalucile venea peste ei. Copilul o dus banii inapoi, sa-i arunce in sipot, dar oriunde mergea si gasea o apa, aurul venea inapoi la el, cauta om nevinovat. Copilul o plecat ge mult din sat si o ajuns om mare si bogat, si bunica spunea ca mai aparea la vreme lunga sa mai ia bani din sipoce. Comoara mergea dupa dansul, prin gaurile din munce si-i iesea in fata.”


Comoara printului Obrenovici


In Cerna Varf, casele par lovite de soare. Oamenii sunt apatici, incremeniti pe la porti. Biserica sta infipta in pamant ca si cum ar fi cazut din cer. Dincolo de sat se afla Valea Parului, locul celei mai faimoase comori a Plaiului Closani. Intreb de Dinica, vanatorul de comori, si cativa oameni imi arata o casa superba, straveche, cu etaj, unde omul meu ar fi in vizita. Intru in curte si descopar ca de fapt casa este un conac, un fel de resedinta din alte timpuri a unui boier, poate a unui nobil, caci piatra din care e facuta respira un aer nobiliar si obosit. Intru si casa ma strange cu brate de gheata, peretii par inclinati printr-o stranie iluzie optica. In salonul din stanga, printre tablouri si gravuri cum n-as fi crezut niciodata ca pot gasi intr-un sat pierdut din nordul Olteniei, sade Constantin Craciun, zis Dinica, zis Carabulea, vanatorul de comori, cu ochii ca doua linii subtiri, negricios, cu o fata de taran ars de soare si cu un chistoc de Carpati arzandu-i degetele. Are o siguranta de sine care ar face invidios chiar si un ministru de externe. Totul pare straniu, caci omul meu nu se potriveste deloc cu ambianta aceasta. Pare pur si simplu adaugat, lipit acolo. Ai vreun plan?, ma intreaba el din prima clipa, eu dau din umeri si liniile ochilor sai se largesc. M-a confundat cu vreun cautator de comori, caci multi il cauta si pe multi i-a dus prin toti muntii de prin imprejurimi. Apoi se destinde, caci ii place sa povesteasca, si postura aceasta de expert in cea mai faimoasa comoara a Plaiului Closanilor ii convine de minune.


Iata povestea asa cum mi-a povestit-o Dinica, in timp ce a fumat un pachet intreg de Carpati: De 40 de ani caut comori si mulce am cautat, dar comoara lui Obrenovici, printul sarbesc, am cautat-o cel mai mult. Povestea a fost pe la o mie opt sute si ceva. Milan Obrenovici era printul Serbiei si avea ceva nacaz cu frate-sau, Karagheorghevici, care a voit sa-l omoare. Atunci, Obrenovici a luat vreo tri sute de calari ge armata si a pus pe carca la vreo 80 de cai toata comoara regilor Serbiei. Era acolo coroane ge aur masiv, bijuterii de regine, pietre pretioase care-ti lua ochii si multi bani de aur, dositi in sipetute din lemn scump, legate cu fiara de otel. O trecut Dunarea si o urcat pe Valea Cernii, ca auzise el ca pe plaiul nostru is ascunzatori ge haiduci si ge lotri, si cica un haiduc mare i-ar fi spusa ge locul asta de la Valea Parului. Altii zice ca ar fi avut ceva rude despre mama-sa pe-aici si ca ar mai fi fost si mai inainte. Obrenovici avea cu el doi zidari italieni si ei or cercetat pescera si or zis ca-i buna de ascuns comoara. Sabia regilor Serbiei, diamante si perle, vase din aur din alte timpuri, toate voia sa le puna in pescera. Tri ani or lucrat zidarii impreuna cu armata lui si-or pregatit pescera. In timpul asta, Obrenovici intrase in prietenie cu vistiernicul baniei de la Craiova, unu Boboiceanu, care avea conac la Zegujani si mosie, si numaidecat s-a indragostit de fata lui Boboiceanu, Maria, care cica era asa de frumoasa, ca cine o vedea nebunea pe loc, o visa si o visa pana sa stingea pa picioare de dorul ei. Obrenovici a luat-o de nevasta pa Maria lui Boboiceanu si Maria i-o adus zestre mosiile ge la Barca si ge la Balotesti. Dinica, vanatorul de comori, povesteste parca in transa. Camera inalta s-a umplut de fum, gazda casei, pe nume Costel, asculta fascinat, cine stie pentru a cata oara, aceasta poveste, printre tablourile pictate de stramosul sau, boierul Pantelie. Acuma, zice Dinica, Boboiceanu, socrul, vazand ca pestera este bine aleasa, a hotarat sa ascunda si el o parce din vistieria baniei. La gura pescera erea larga, de putea intra acolo un car cu fan. La usa ei erea o piatra care inchipuia un strajer, si prin galeria principala curgea un izvor bogat. Acolo erea o piatra mare in forma ge cizma si ge-acolo porneau in stanga si in dreapta doua galerii. Galeriile or fost zidite in forma ge camera si acolo s-a ingropat cea mai mare parce din aur. Pa urma, in camera tri s-o pus coroana, sabia, costumul de voievod, perlele si diamantele, iar in camera 4 s-or pus armele si ceva aur. In camera 5 s-o pus aurul din vistieria baniei Craiovei si pe urma s-o facut un zid de tri tavi ge pusca in gros in galeria principala, unde iesea izvorul, ca sa sa adune apa si sa sa faca un lac paste comoara. Io am vazut planuri, si ca sa scoti comoara, trebuia sa gasesti mai intai o piatra patrata, snopul ge grau daltuit si un serpe. Astea or fost pe galeria mare, numa ca pa langa ea mai ramasese o galerie mica, ce ducea la camera din pod. Adica de deasupra. Toate galeriile or fost umplute cu pamant de cei tri sute ge militari, si cu stanca, pana s-or scurs tri ani. Pe urma, dupa ce-or terminat, Obrenovici i-a scos afara, la locul ce se cheama Pa Cuptioare, si acolo le-a dat sa bea si i-a otravit. Toti or murit, numai unu, care era de paza la pescera, o scapat cu viata si o fugit. Cand Obrenovici a voit sa treaca in Serbia, turcii l-au prins si i-au taiat capul. Obrenovici avea la el unele planuri ale comorii si nu sa stie cum au ajuns la bulgari. Alte randuri de planuri ce le avea ereau bagate intr-o firida pe sala conacului lui Boboiceanu, la Zegujani, si firida aia o fost zidita. Din cele trei randuri de schite, doua ereau inselatoare, numa una erea buna. Cautatorul de comori este transfigurat. Degetele-i sunt galbene. Mai tarziu, unu, Popescu Ion din Zegujani, cumpara la Lupoaia casa preotului din Zegujani, si cand o voit s-o sparga, sa faca una noua, in camin gasaste o cutiuta ge argint cu o foaie, pa care scria unde sunt zidite planurile comorii, la conacul lui Boboiceanu. Popescu o spart firida, o gasit planurile si o caldarusa cu aur, din aia cu care merge popa cu botezul. Pe urma l-o cautat pe Ion Negru, care era vanator de comori, si o mers cu el la Valea Perilor. Asa or gasit toate semnele care ereau pa planul cu comori. Or gasit si momeala, adica o comoara mica, ce se pune pentru cautatori, dar nu s-or multumit. Popescu a dus trizaci de oameni de la Runcusor si or sapat sa desfunde galeriile astupate de soldatii lui Obrenovici. Pe urma s-or intrerupt, ca oamenii or plecat pe front, la razboi. Popescu o plecat din Cerna Varf, cand o-nceput razboiul, cu doua cara pline cu feriga. Lumea vorbesce ca in carale cu feriga o fost aurul de la momeli. Dupa Popescu, nimeni n-o mai sapat la comoara. De-acuma, erau comunistii la pucere in tara si nu sa mai pucea sapa. Prin 83-84 o venit unul Bacanu din Drobeta, cu aprobare de la Securitate, ca sa cauce comoara. Avea un plan fals si n-o gasit nimic, dar ne-a spus pa noi la Securitate, ca am fi umblat la comoara. Acuma, mai sapasem si noi putin, ca n-am putut rezista. O venit un autobuz intreg cu militieni ca sa ne ia comoara. Noi n-aveam nimic. In 87, Bebe Bacanu asta luase legatura cu Muzeul Militar si o venit aici armata, ge a sapat luni de zile, cu comanda ge la Bucuresti. Au incercat sa sparga dopu ce-l zidisera italienii lui Obrenovici, armata o lucrat cu dinamita si cu ge toate. Nimic. Era un genaral de-i zice Soare, care tragea ge soldati, dar n-or putut ghici prin ce galerie venea izvorul. In 88-89, nepotul unuia care lucra la Securitate ne-o spus ca dupa ce-om scoate comoara, noi, civilii, o sa fim omorati, si atuncea ne-am sfatuit si n-am mai voit sa lucram. Pe urma o venit revolutia, si la vreo doi ani, tot veneau, ba un roman din America, ba niste sarbi cu planuri vechi, ba niste banatani care or tot zgariat pe-acolo. Unu, de-i zice Cioplea, o sapat tri luni de zile cu muncitori de la Motru, pana o murit unul dintre ei, si ge-atuncea comoara sta linistita, ca si cum n-ar fi. Ieu am mai fost pe-acolo, numa asa, ca sa mai vad.


Nenea Dinica, cel mai mare cautator de comori din Cerna Varf, mi-a mai povestit, timp de cateva ore, despre cel putin 10 comori pe care le-a cautat in cei 40 de ani de aventuri despre care s-ar putea scrie carti intregi. Un singur lucru l-am intrebat la sfarsit, in timp ce Dinica fuma cu ochii in tavanul inalt, printre tablouri de epoca. Nea Dinica, am zis, e adevarat ca aceia care cauta comori sfarsesc saraci? El si-a strans ochii din nou intr-o dunga, si-a impins basca pe spate si a oftat sufland fumul cu putere in sus: Asa e.
Sursa: AICI și AICI

Nu ezita să te încumeți la o călătorie în Mehedinți!

Obiective turistice in Mehedinti

Ponoarele, satul care vine direct din legendă

Nepotica mea frumoasa si talentata ne daruie cantecul mehedintean:

Aura Stoican solista de muzica populara din Mehedinti telefon : 0769.213 808 Pagina de facebook : https://www.facebook.com/1AuraStoican/

Mineralele mele !

Mineralele mele !

DSC08030

Lumea tainică a mineralelor mele : mister, purificare, energie, echilibru, Har, legături cu lumi nevăzute !

DSC08038

Cristalele pot ucide sau pot oare vindeca?


Crede şi nu experimenta nesupravegheat sau ce mistere ascunde lumea tainică a mineralelor 

De când se ştie, omul a fost fascinat de mineralele colorate şi frumos şlefuite. Dar, în timp, el a descoperit şi faptul că unele pietre au proprietăţi aparte, care-i pot influenţa în bine sau în rău trupul şi sufletul. Însăşi Atlantida a fost pedepsită prin dispariţie pentru faptul că locuitorii ei au folosit cristalele în scopuri nu tocmai lăudabile. 

Dezechilibru energetic? 
Dan M. mi-a fost cândva coleg. El mi-a povestiti despre pasiunea pentru cristale a familiei sale. Tot el mi-a adus un cristal de cuarţ şi un borcănaş plin cu sare de mare în care să ţin cristalul câteva zile pentru purificare. Apoi mi-a adus o punguliţă din piele naturală în care să pun piatra şi să o agăţ la gât. Cum punguliţa nu avea şnur, am pus-o în buzunar. După un timp? M-am îmbolnăvit. O durere groaznică la încheietura din partea stângă a maxilarelor mă împiedica chiar să beau apă, darămite să mănânc ceva. Foame. Febră. Leşin. Medici. Injecţii. Am trecut cumva peste momentele critice. Încheietura, însă, continua să mă doară. Ba, mai mult, au început dureri mari? în diagonală: la şoldul şi la călcâiul drept. La recomandarea medicului redacţiei, am ajuns la un doctor specialist în acupunctură. După şapte şedinţe, acesta mi-a restabilit echilibrul energetic şi mi-a îndepărtat orice urmă de durere. 

Sfatul medicului 
?De unde aţi ştiut atunci că am folosit un cristal de cuarţ?”, l-am întrebat zilele trecute pe doctorul Cornel Jupâneanţ, medic specialist în medicină generală, acupunctură şi apifitoterapie, preşedintele Asociaţiei Medicilor Acupunctori din Banat, vicepreşedinte al Societăţii Române de Acupunctură şi lector de acupunctură şi fitoterapie al Ministerului Sănătăţii. ?Stările de dezechilibru major sunt cele provocate de folosirea necorespunzătoare a cristalelor” – mi-a răspuns. ?Nu e necesar ca omul să folosească asemenea minerale, întrucât ele nu au fost îndeajuns studiate în ceea ce priveşte efectul. Feţele lor netede sunt o dovadă clară a faptului că au o altfel de energie decât cele cunoscute de fizica clasică. Această energie este una telurică, nicidecum celestă, şi de aceea poate fi sau nu benefică sau malefică, în funcţie de tipul şi mărimea mineralului utilizat. Eu, personal, nu aş purta asupra mea nici un fel de cristal.” I-am telefonat şi doctorului Ion Ometa, un alt binecunoscut acupunctor timişorean, care mi-a confirmat faptul că folosirea cristalelor de cuarţ poate avea implicaţii negative asupra echilibrului energetic. 

Aşadar, cuarţul? 
Cuarţul – bioxid natural de siliciu – se regăseşte în roci în stare amorfă (ca nisip) sau în formă de cristale hexagonale, transparente şi incolore (în stare pură) ori diferit colorate (când conţin şi substanţe străine). Se foloseşte în tehnică, în industria optică, în industria materialelor refractare, la bijuterii. Cunoscătorii împart cristalele de cuarţ în două grupe: grupa alfa (cuarţ trigonal – feţe inegale, trei mari şi trei foarte mici); grupa beta (cuarţ hexagonal – cele şase feţe ale vârfului sunt egale între ele). Toate au, însă, forma de prisme hexagonale terminate cu două vârfuri piramidale; 99 la sută din cristalele de cuarţ crescute pe pereţii geodelor au un singur vârf. Cristalele de cuarţ au duritatea 7 şi pot zgâria sticla, care are duritatea 5. Cele mai multe asemenea cristale se găsesc în ţara noastră în zona Mun-ţilor Gutâi, în Apusenii de Sud, în Munţii Vulcan şi în Banat. 

Paranormalul 
Chiar dacă în lume există o mulţime de institute care se ocupă cu studiul mineralelor, cristalul de cuarţ refuză pe mai departe să-şi dezvăluie toate tainele. De aici şi aura lui de mister, care atrage oamenii. În jurul cristalelor, afirmă un cunoscător al fenomenelor paranormale, Ion Ţugui, s-a ţesut de-a lungul veacurilor o întreagă filosofie ocultă; iar în ultimele decenii au apărut autori care justifică, prin unele experimente, preocuparea unor iniţiaţi de a vizualiza în cristale şi prin cristale trecutul, prezentul şi mai ales viitorul. Există deja o serie de discipline care se ocupă cu decodarea imaginilor ce apar la extrasenzoriali cu privire la sursele de transmitere: criptomnesia, hidromanţia etc. În civilizaţiile precolumbiene, prin intermediul cristalului, preoţii iniţiaţi comunicau cu lumile nevăzute. În deceniile din urmă, cristalele se folosesc în tratarea a numeroaselor boli sau în revigorarea funcţiilor vitale ale organismului uman. Prin amplificarea câmpului de energie subtilă tămăduitoare din jurul corpului fizic, afirmă Ion Ţugui, vor reapărea forţa interioară şi echilibrul. Misterul cristalelor rămâne, însă, mister şi, după cum spun autorii din antichitate, însăşi Atlantida a fost pedepsită prin dispariţie, pentru faptul că locuitorii ei au folosit cristalele în scopuri nu tocmai lăudabile. 

Craniile ciudate 
În 1927, în oraşul maya Lubantum (actualmente în Belize), sub altarul unui templu a fost descoperită o reproducere în mărime naturală a unui craniu omenesc sculptată în piatră de cuarţ. Trei luni mai târziu, la un metru distanţă, a fost găsită şi mandibula, care era detaşabilă. Un al doilea craniu de cristal se găseşte în Museum of Mankind din Londra. Însă, spre deosebire de primul, acesta nu are mandibula detaşabilă şi reprezintă mai mult forma stilizată a unui craniu. În jurul celor două piese s-au făcut şi se fac în continuare o sumedenie de speculaţii. Cel de-al doilea craniu, de exemplu, la lumină pare că-şi schimbă culoarea, câteodată se abureşte, iar unii chiar susţin că văd în interiorul său imagini stilizate de munţi şi temple. Oamenii de ştiinţă care au studiat obiectul de cristal sunt, însă, de părere că el a fost utilizat ca o lupă la captarea luminii solare şi la aprinderea de obiecte pentru ceremonii religioase. 

Chakre 
În sanscrită, chakra înseamnă roată. Fiindcă în formă de roată ar fi fost percepuţi prin clarvedere de către cei din Tibet centrii energetici ai corpului omenesc. Chakrele fac conexiunea între corpurile noastre subtile şi corpul fizic, fiind un fel de interfaţă între planurile energetic şi fizic. Din cele 3 000 de chakre care ar exista în trupul nostru, doar şapte sunt principale şi sunt aliniate de-a lungul coloanei vertebrale (de-a lungul canalului energetic aflat în coloană, numit Shushumna). Fiecăreia din aceste şapte chakre îi corespund anumite cristale: chakra rădăcină, care guvernează sistemul osos şi cel muscular – agat, jasp, granat, coral roşu, rubin; sacro sau chakra a doua (în abdomen, la jumătatea distanţei dintre pubis şi ombilic), care guvernează sistemele urogenital, limfatic şi sanguin, tot ce este lichid în corp, glandele renale şi suprarenale – karneol; chakra plexului solar, care guvernează sistemul digestiv, pancreasul, ficatul, bila, stomacul – ochi de tigru, chilimbar, topaz nobil (auriu) şi citrina; chakra inimii, care guvernează sistemul respirator şi glanda timus – smarald, jad verde, cuarţ trandafiriu; chakra gâtului, care guvernează tiroida şi paratiroida – calcedonie, acvamarin, turcoaz; chakra celui de-a treilea ochi, care guvernează pituitara – lapislazuli, safir indigo, sodalit; chakra creştetului, care guvernează pineala – ametist, cuarţ. 

Crucea 
Juxtapunerea a două piese cristaline de cuarţ prismatic formează ceea ce în lume este cunoscut sub denumirea de maclă japoneză. Într-o mină din localitatea cărăşană Ocna de Fier a fost, însă, descoperită o maclă cu totul deosebită, în formă de cruce, a cărei denumire acceptată de lumea ştiinţifică de pe mapamond este ?Macla Constantin Gruescu”. Povestea acesteia nu am auzit-o de la colecţionarul de ?flori de mină” şi întemeietorul Muzeului de mineralogie estetică a fierului, Constantin Gruescu, ci de la inginerul chimist Petru Grama, care este originar din aceeaşi localitate şi a lucrat ani mulţi în minerit. ?Crucea de cristal”, aşa cum îi spun oamenii din comună, a fost găsită de un miner într-o ?pungă de argilă”. Acesta a dus-o acasă şi a ascuns-o în dulap, dar, la puţin timp, a murit. După scurtă vreme, soţia decedatului a dat cristalul maistrului minerului. Maistrul a murit şi el, strivit de un vagonet. Întrebarea firească e cum de Constantin Gruescu nu a păţit nimic până în clipa de faţă. ?Fiindcă el nu ţine crucea ascunsă” ? mi-a răspuns Petru Grama. 

Piaţa 
Şi în Timişoara se pot cumpăra cristale de cuarţ: albe sau fumurii, de Mexic, de Arkansas, de Baia Mare, simple sau în montură de metal preţios. O piesă poate costa între cincizeci şi un milion de lei. Un magazin de profil se găseşte în standul D2 al Complexului comercial ?Kapa”, iar celălalt, în standul H10 al Complexului comercial ?Terra”, ambele aparţinând firmei ?Unicat Shop”. Ocazional, vânzători de ?flori de mină”, cum li se mai spune conglomeratelor de cristale, pot fi văzuţi prin pieţele agroalimentare sau pe terasele cafenelelor. Cristalele naturale (mai puternice ca efect) se recunosc după striaţiile fine ce apar pe feţele de prismă, perpendicular pe axa cristalului. Iar pe feţele de piramidă există mici neregularităţi, imposibil de realizat prin şlefuire. În interior se pot vedea, spun cunoscătorii, minuscule bule de gaz şi de lichid, diferite incluziuni minerale sau chiar ?umbra” unui cristal mai mic de cuarţ (cristalul spectru). Cristalele pot fi alb-lăptoase, transparent-sticloase sau de diferite culori (ametistul, agatul şi opalul). Se spune că, indiferent care ar fi criteriul prestabilit al alegerii, trebuie luat cristalul care atrage cel mai mult. Dacă, însă, alegeţi un cristal pentru o altă persoană, gândi-ţi-vă intens la ea şi încercaţi să vi-o reprezentaţi mental ţinând cristalul în mână. Odată cumpărat, cristalul trebuie ţinut o vreme în sare de mare, pentru purificare. Sarea va neutraliza încărcătura negativă şi va reface echilibrul pietrei. 


AGENDA nr. 4/26 ianuarie 2002
http://www.dusanbaiski.eu/node/116

DSC08042

Florile de mină sunt eșantioane minerale recoltate din subteran, monominerale sau formate din mai multe minerale, care posedă calități estetice deosebite, datorită concreșterii cristalelor mineralului sau mineralelor, a culorilor, a formelor (habitus), a dimensiunilor de excepție ale unor cristale componente, calități care în totalitate fac ca eșantionul să fie bine individualizat față de altele.

Frumusețea și mărimea mineralelor au stârnit interesul oamenilor, eșantioanele fiind extrase, aduse la suprafața și păstrate.

DSC08036

Mineralele au avut un loc important in evolutia omului si in extinderea civilizatiilor. Oamenii din epoca de piatra foloseau unelte primitive din cremene. Cu aproximativ 10. 000 de ani in urma, ei au deprins tehnica extractiei cuprului din minereurile sale naturale, si au inventat bronzul, un aliaj de cupru si staniu, care a marcat inceputul epocii de bronz. De la inceputul epocii de fier, cu 3. 300 de ani in urma, oamenii au gasit tot mai multe metode de folosire a materialelor gasite in scoarta terestra, si industria moderna continua sa depinda de exploatarea bogatiilor minerale ale pamantului. Este important sa stim ce sunt ele, cum s-au format si cum sa le deosebim atunci cand cautam zacaminte noi. Oamenii de stiinta au identificat circa 3. 000 de minerale, dintre care doar 100 sunt frecvente. Mineralele sunt definite ca substante anorganice (lipsite de viata). Ele de obicei sunt in stare solida, cu exceptia argintului viu, care este mercurul in starea sa naturala si este lichid.
Doua elemente, oxigenul si siliciul, reprezinta 74% din masa scoartei terestre. Alte sase elemente (aluminiul, fierul, calciul, sodiul, potasiul si magneziul) reprezinta alte 24, 27%. Luate la un loc, aceste opt elemente reprezinta aproape 99% din scoarta terestra.
Cele mai raspandite minerale sunt silicatii, combinatii chimice de oxigen si siliciu, adesea continand si unul sau mai multe din celelalte sase elemente frecvente. Slicatii frecventi includ cuartul, micele si grupul numit feldspati, toate trei, in proportii diferite, fiind principalele componente ale tipurilor variate de granit. Cuartul, format prin eroziune din granit, se acumuleaza adesea pe coasta si este principalul constituent al plajelor cu nisip.
Mineralele frecvente, precum feldspatii, cuartul si mica, sunt minerale care formeaza roci. Aceasta le deosebeste de mineralele care apar doar in cantitati mici. Calcita, mineralul care formeaza calcarul, este un alt mineral important format din roca eruptiva.
Datorita faptului ca exista atat de multe minerale in stare naturala, mineralogii au trebuit sa stabileasca o abordare sistematica a identificarii, bazata pe diferentele dintre proprietatile fizice si chimice ale fiecarui mineral. Proprietatile studiate pot fi simple, precum culoarea si durittea, pana la proprietati aflate prin analize complicate cu substante chimice.
Unele minerale, cum ar fi azuritul (albastr) si malachitul (verde) pot fi identificate pe baza culorii. Insa culoarea poate adesea sa introduca in eroare, deoarece multe minerale pot sa apara in culori foarte variate. Aceste variatii pot fi datorate impuritatilor, caldurii, luminii, iradiatiei si uzurii.
Prin zgaraierea unui mineral se produce o pulbere. Uneori culoarea acestei pulberi difera de cea a mineralului. De exemplu, pulberea mineralului negru hematite este rosu, pe cand pulberea magneziului, care este asemanator cu hematitul, este neagra.
Duritatea este o alta metoda de diferentiere a mineralelor. Mineralele sunt ordonate pe scara Mohs (numita dupa un mineralogy austriac) de la 1 la 10. Talcul, un mineral moale, este pe pozitia 1 pe aceasta scara, in timp ce diamantul, cea mai dura sustanta naturala, ocupa pozitia 10.

Sursa: http://www.minerals.ro 

DSC08043

Muzeul de mineralogie estetică a fierului – Ocna de Fier, judeţul Caraş-Severin

Cristaloterapie

„Ce a făcut Dumnezeu?” – Morse

samuel_finley_breese_morse1

sursa imaginii : aici

„Ce a făcut Dumnezeu?” – Morse

24 mai 1844: Samuel Morse a transmis prima telegramă în codul Morse de la Washington DC, către asistentul său Alfred Vail, în Baltimore, Maryland pentru a inaugura prima linie telegrafică. Conținutul mesajului a fost: „Ce a făcut Dumnezeu?” (un citat biblic, numerele 23:23).

13355271471_h

Samuel Finley Morse, inventatorul a numeroase imbunatatiri ale telegrafului, s-a nascut in Charlestown pe 27 aprilie 1791 fara sa stie ca va ajunge un inventator faimos. Inca de la 4 ani, inventatorul s-a aratat interesat de desen. Pana la varsta de 14 ani, deja castiga bani desenand portrete ale prietenilor si cunoscutilor din orasul sau.

Perfect convins de vocatia sa, Morse le-a trimis o scrisoare parintilor sai in care ii anunta ca vocatia sa este cea de pictor. El a devenit student al facultatii Yale unde si-a aratat interesul atat pentru pictura cat si pentru domeniul electricitatii.

Dupa ce a devenit presedintele National Academy of Design, a petrecut cativa ani in New York dedicandu-se exclusiv picturii. Abia in 1832, in timp ce calatorea spre Europa, Morse a ascultat o discutie despre electromagnetism care a inspirat idea sa pentru un telegraf electric.

Desi avea putina experienta in electricitate, a realizat ca un anumit tip de curent ar putea transmite informatia prin fire.

In aceeasi perioada, doi inventatori germani au reusit sa inventeze un model cu cinci fire electrice, dar Morse a vrut sa reduca firele la unul singur.

Primul model de telegraf a lui Morse a folosit intr-adevar un singur fir si a fost scos la lumina in 1837. Pana in anul urmator, el deja perfectionase un alt model avansat si mai sigur in transmiterea mesajelor.

In cadrul unei expozitii al telegrafului in anul 1838, Morse a reusit sa transmita 10 cuvinte per minut folosind codul Morse, care va deveni mod de comunicare prin telegraf standard in lume.

sursa : aici 

codul-morse

Codul Morse

Codul morse este un limbaj prin intermediul caruia informatia se transmite folosind secvente standardizate de semne ori pulsatii cunoscute drept „puncte” si „linii” care inlocuiesc literele, cifrele si caracterele speciale caracteristice fiecarui mesaj.

La începutul folosirii Codului Morse se transmiteau doar cifre, formându-se numere care semnificau cuvintele ce erau căutate în dicţionar, după transmiterea mesajului. Un sistem greoi, care a fost modificat prin dezvoltarea codului făcută de Alfred Vail, cel care a introdus litere şi semne speciale. Odată cu evoluţia tehnologică, Codul Morse a trebuit să fie adaptat pentru comunicarea radio. Punctele şi liniile erau transmise ca pulsuri scurte şi lungi. Operatorii au vocalizat punctul ca sunetul „dit“ şi linia ca sunetul „dah“.

Folosit în războaie

Începând cu anul 1920, a fost introdusă şi în aviaţia SUA comunicarea prin Morse, iar zece ani mai târziu importanţa lui era considerată atât de mare, încât toţi militarii şi civilii din armată erau obligaţi să îl cunoască. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Codul Morse a fost folosit din plin, prin radiotelegrafie, fiind deja indispensabil armatelor moderne, care se deplasau atât de repete, încât nu mai era timp pentru instalarea stâlpilor pentru firele de telegraf sau telefonie. Comunicarea dintre navele aflate la mare distanţă unele de altele se făcea tot prin radiotelegrafie, iar mesajele erau criptate, pentru a nu fi înţelese de inamici. Codul Morse a avut cea mai lungă viaţă dintre toate sistemele electronice de codificare, fiind folosit până în anul 1997, când marina franceză a trimis ultimul mesaj, care suna astfel: „Către toţi. Acesta este strigătul ultim înainte de tăcerea noastră veşnică“.

Semnalele speranţei

Codul Morse a fost folosit din plin şi de deţinuţii politici din perioada comunistă, care îşi transmiteau noutăţile, se încurajau, ba chiar se şi spovedeau preoţilor închişi ca şi ei. Păcăniturile pe care le produceau în pereţii reci ai celulelor deveneau modalitatea prin care speranţa şi comuniunea creştină se manifestau în sufletele celor întemniţaţi pentru credinţa lor. Potrivit mărturiei lui Ion Eremia, fost general ajuns deţinut politic şi supranumit „Soljeniţîn al românilor“, un preot care fusese bătut peste rinichi şi plămâni şi tuşea scuipând sânge, a început în timpul unei ieşiri la aer să tuşească într-un mod mai aparte, după cum au remarcat colegii săi din celule. Părintele „spunea“ prin tuse o rugăciune către Sfântul Ştefan, a cărui zi era.

În zilele noastre, codul mai este folosit de radioamatori şi de către navigatori, în situaţiile când aparatura modernă se defectează.

sursa :  Lumina

Cunoscutul “SOS”( ‘Save Our Souls) care a salvat mii de vieţi de atunci de când a fost lansat (1 iulie 1908) pentru prima data a fost ales tocmai pentru că în limbajul Morse era cel mai simplu, cel mai scurt şi cel mai clar cu putinţă -o reprezentare simplistă formată din 3 puncte, 3 linii, 3 puncte.

Alfabetul original a fost îmbunătăţit, prelucrat şi diferă puţin de cel utilizat  astăzi. Iniţial codul a fost transmis sub formă de pulsaţii electrice de-a lungul  unei linii telegrafice, însă mai târziu a permis şi redarea codului ca un ton audio, ca un semnal radio având pulsaţii ori tonuri lungi şi scurte, sau ca semnale mecanice ori vizuale, utilizând o lanternă, un heliograf sau aşa-numita lampă Aldis.
semn scurt, denumit punct sau dit (•);
semn lung, denumit linie, dash sau dah (–);
un spatiu liber intre caractere (între puncte si linii);
spatiu scurt (între litere);
spatiu mediu (între cuvinte);
spatiu lung (între propoziţii).
Operatorii specializati in codul Morse pot deseori “întelege” codul direct în minte cu o viteza ce depaşeşte 40 de cuvinte pe minut. Iar recordul în această materie îl deţine americanul Ted Elroy, care a tradus în 1939 la un concurs international 75,2 cuvinte pe minut.
Ultima modificare adusă codului Morse a fost realizata în 2004, când la setul ofical de caractere a fost adăugat şi caractelul special “@”(._ _._.). Acest nou caracter este menit să faciliteze trimiterea de mesaje electonice prin e-mail folosind codul Morse.

sursa : aici

” …inghitim in sec…a pofta… A mare pofta…”

amza

”  …inghitim in sec…a pofta… A mare pofta…”

7 aprilie 1931 se naște : Amza Pellea, actor român de teatru și film (d. 1983)

7 aprilie 1931, Băilești, Dolj

Cel mai iubit dintre pământeni ar fi împlinit astăzi 82 de ani!
Amza.. Tu, actor de geniu, trăieşti! Tu, și al tău suflet scăldat de lumina lui Dumnezeu..

Nimeni nu a reușit să influențeze atât de mult spiritul unui popor.. toți am vrut la un anumit moment al vieții să fim precum el.. Simplitatea şi dăruirea debordantă cu care şi-a tratat nu meseria, ci destinul de actor au fost divine.. a trecut întru lumină dar există lucruri care nu se pierd niciodată! 

Pesemne că tare bucuros ar fi să ştie că n-a fost uitat..

Sentimentele puternice de dor nu pot fi exprimate, cuvintele care i se potrivesc acestui mare om al culturii române nu se găsesc. Cariera lui Amza Pellea este o epopee glorioasă, îmbinând arta teatrală cu cea cinematografică, în toate personajele sale, devenite adevărate simboluri ale publicului şi ale istoriei artistice. Amza a fost cel mai mare actor roman şi un covârşitor om de teatru.. 

Astăzi, Amza, tu eşti cu noi!

sursa : aici 

58979_595904973755689_2097087921_n

La vizionarea lui „Atunci i-am condamnat pe toti la moarte” Londra 2013 – Luna Amza Pellea 

“O felie de paine. Un catel de usturoi. O frigaruie in foc cu slana. Se unge felia de paine cu usturoi. Se unge si cu untura ce picura din frigaruie.
Amza intoarce capul zambind si intinde painea. O sala intreaga de oameni inghit in sec…. Gestul a avut loc intr un sat din Romania. Inghitim in sec la Londra . Amza a intins felia, oferind o …in fata unui aparat de filmat in 1971. Inghitim in sec in 2013. Dupa 42 de ani …inghitim in sec…a pofta…
A mare pofta…”

sursa : Oana Pellea

Filmul Nea Mărin Miliardar, cu Amza Pellea în rolul principal, rămâne până azi filmul românesc cu cei mai mulţi spectatori plătitori din toate timpurile.

Pelicula regizată de Sergiu Nicolaescu a totalizat 14.642.114 de spectatori plătitori, potrivit datelor  de la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC), scrie Forbes România.

Amza Pellea s-ar fi putut numi în o mie de feluri, după oricare dintre personajele cărora le-a dat viață. Însă toată lumea l-a simțit a fi mai ales „nea Mărin”. Fiindcă mai ales cu acesta Amza s-a identificat până la contopire. Nimeni nu și-l mai poate închipui pe Amza decât dându-și pălăria ponosită pe ceafă și exclamând mucălit: „Băăă, tată, bă!”…….