Chemarea la luptă a Marelui Lup Alb…

www.carpinet.net/


Chemarea la luptă a Marelui Lup Alb…

Motto:

“In codri batrani, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi il auziti ?” (Felix Crainicu, Cristi Ionita – Legendele dacilor liberi)

Lup, lupii, noţiune care face parte din dicţionarul tracic. Numele lupului nu e atestat in dacă şi tracã, dar a putut fi dedus. In trecutul tracilor de la nordul Dunării, adică al dacilor sau geţilor, lupul a ocupat un loc important. Orice istorie a românilor descrie steagul dacic care avea cap de lup si coadă de balaur.

Steagul dacic rãmâne extrem de important prin semnificaţiile pe care le comportă. Dupã N. Iorga, şarpele, balaurul din steagul dacic nu e „numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.

O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pămînt românesc :

„Aceşti oameni au reputaţia de a fi vrăjitori, căci atît sciţii, cit şi elinii stabiliţi in Sciţia spun că o dată pe an fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puţine zile, şi că pe urmă îşi recapătă îndată forma”.

Practicile şi superstiţiile lycantropice au dăinuit din cele mai vechi timpuri pînă astăzi în România. Obiceiuri care se mai văd si astăzi prezintă oameni care poartă mască de lup. Romulus Vulcănescu compară în Măştile populare aceste măşti de lup cu măştile de lemn ale capetelor de şacal din Egiptul antic. Credinta în lycantropi (oameni-lupi) a conservat dupa el fragmente rituale dintr-un cult al lupului. ( … )


http://dacica.ro/

Legenda  Marelui Lup Alb

Marele Lup Alb nu este animal, este OM…

Candva, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara ragaz taramurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geto-dacilor ca Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toti ceilalti, fara a fi in varsta, avea parul si barba albe ca neaua iar credinta, curajul si darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi ci si de fiare. Zeul, dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il opreste la el, in munti pentru a il servi de aproape. Departe de oameni, preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere conducatorul lor. Cel mai mult il indrageau lupii, caci acestia erau singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita.

Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il slujeasca in alt chip, astfel, il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic cat un urs, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri intru apararea taramului. Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa, era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii.
Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau.
Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samananta neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor. Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera. Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii.

Legendele atribuite geto-dacilor, in general, nu sunt foarte complexe in ceea ce priveste intriga, insa felul cum s-au propagat si cum au fost pastrate, continutul lor plin de simboluri, insemnatatea ascunsa pe care o poarta, fac sa fie printre cele mai interesante legende ale lumii.

Stindardul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup este unic in lume. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul tarii si in vecinatati. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetatori ca fiind simbolul sanctuarelor dacice.

Simbolul lupului ca aparator al acestor pamanturi nu se opreste numai la perioada geto-dacilor. In alte legende in marea lor majoritate demonstrate de catre istorici, Sfantul Andrei a fost trimis sa propovaduiasca in “taramurile lupilor“ si a fost vegheat pe tot parcursul sau inspre sanctuarele dacice de catre Marele Lup Alb. De asemenea, una din versiunile cu privire la originea numelui dacilor ia in considerare originea in cuvantul daoi – provenit dintr-un dialect al limbii trace, semnificand lup. Aceasta atribuire este dupa alti autori legata si de rolul dacilor ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii.

In zilele noastre, daca veti sta la focuri de tabara sau va veti opri sa ascultati povestile celor pasionati de munte, cu siguranta veti auzi si povesti ale unor oameni care au fost salvati in clipe de mare primejdie pe munte de catre un… lup alb.

“ In codri batrani, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi il auziti ?“ (Legendele dacilor liberi)

Surse :
Felix Crainicu, Cristi Ionita – Legendele dacilor liberi, Editura Dacica, 2009

http://www.oron.ro/serviciile_religioase_oradea/astazi__romanii_il_sarbatoresc_pe_sfantul_andrei___religie_198_341525.html

http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=853

http://penultimuldac.blogspot.com/2009/04/legenda-marelui-lup-alb.html (poza)

http://www.produsin.ro/traditii/legenda-marelui-lup-alb/

Semnificative sunt cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :

Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, / Frate, cum să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai. – Sa te duca-n rai / C-acolo-i de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ti-e locul / In camp cu bujorul / C-acolo ti-e dorul…


Numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali!

Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo.

“Te-am auzit cum hăuleai departe,
Infiorînd pădurea-nzăpezită,
Bătrîne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al câmpurilor moarte.
Te-am auzit cum hăuleai departe
Te-am auzit, şi-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele…
Tu, numai tu, neîmiblînztã fiară,
Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,
Şi-n prigonirea cîinilor la pîndă,
Iţi plîngi prin codri ura solitară
Tu înţelegi un suflet fără tară…”

( Lupul – Octavian Goga )

Mircea Eliade este de părere că dacii se numeau ei însisi lupi, sau cei care sunt asemenea lupilor: Ipoteza savantului conform căreia existenta unei conferiri războinice, intitulată dacii (lupii) de la care ar fi primit strămosii nostri numele etnic, este justificată! Indiferent de originea eponimului lor, epitet ritual al tineretului războinic sau poreclă a unui grup de imigranti victoriosi-dacii erau constienti de raportul între lup si război: dovadă simbolismul stindardului lor. Nicolae Iorga acceptă, la rândul său, în ultima lui sinteză asupra istoriei României interpretarea dată de W. Tomaschek care a pus în legătură numele daci cu dava si a tradus etnonimul strămosilor nostri cu “locuitori ai davaelor”. Motivele pentru care dacii si-au ales ca totem lupul si nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt lămurite, în parte, de bogatul material etnografic românesc. Locuitorii satelor de munte, cei care au de-a face cu lupul, spun că la vederea lui simti că ti se ridică părul măciucă pe crestetul capului, în vreme ce sperietoarea fii cuminte că vine lupul este obisnuită pentru copiii neascultători. Într-adevăr, la latitudinea geografică a României lupul este cea mai feroce fiară. O dată intrat într-un adăpost de vite sau într-o turmă de oi, el sfâsie prada la întâmplare pentru o haită întreagă. Pe unde trece lupul rămâne prăpăd! Se spune că lui îi place să vadă sângele curgând siroaie. Ursul, care ia o oaie sau două si îsi vede de drum, este un mielusel pe lângă ferocitatea lupului. Toate animalele salbatice, indiferent de mărimea, puterea si cruzimea lor în stare, de sălbăticie, pot fi îmblânzite, dresate si aduse pentru a fi văzute sub cupola circului. Există o exceptie, lupul care preferă să moară de foame sau în luptă pentru câstigarea prăzii, decât să renunte la libertate pentru a trece prin cercul de foc, să sară la comandă sau să facă alte exhibitii ca să râdă si să se minuneze spectatorii. Aceasta vietate, în egală măsură temută si îndrăgită, prototip al războinicului înnăscut si model de demnitate, a fost, personificată si aleasă totem de către strămosii autohtoni ai românilor, geto-dacii. Ei au dorit, fireste, să semene si să se comporte ca divinitatea lup, au invocat-o în luptă, dar si în alte împrejurări, asa cum îl prezintă obiceiurile, mitologia, folclorul si arta populară, românească. I. LUPUL, PERSONIFICARE A TlMPULUI Calendarul popular este structurat pe două anotimpuri: iarna simbolizată de lup, personificare a întunericului si frigului, vara simbolizată de cal, personificare a luminii si căldurii. Între cele două divinităti indo-europene, Lupul si Calul, si astrii care măsoară timpul pământenilor, Luna si Soarele, sunt tainice legături: lupul admiră astrul lunar căruia îi cântă noaptea urlând, calul admiră astrul solar pe care îl ajută să urce zi1nic, conform unor legende popu1are, de 1a răsărit până la zenit Sărbătorile si obiceiurile dedicate divinitătii cabaline sunt, fără exceptie, diurne: în Oltenia si Muntenia Călusarii nu apar niciodată îmbrăcati în costumul lor caracteristic si, mai ales, nu joacă după apusul Soarelui; Ispasul, numit si Pastele Cailor sau Joia Iepelor, este o sărbătoare diurnă etc. Câteva din sărbătorile si obiceiurile nocturne dedicate lupu1ui (Santandrei, Filipii de Toamnă, Sânpetrul de Iarnă) vor fi prezentate, succint, ca argumente pentru localizarea Anului Nou dacic la sfârsitu1 toamnei si începutul iernii. Opozitia dintre anotimpurile astronomice, iarna si vara, dintre lup si cal, este splendid exprimată de ceremonialul numit Tărbacul, Jujeul sau Goana Câinilor, practicat si astăzi în unele asezări din Muntenia, în a doua zi după Lăsatul Secului de Paste. În esentă, Jujeul sau Tărbaca Câinilor este o practică magică de alungare simbolică a lupului, si, deci, a spiritului iernii. Cete de bărbati prind cu îndemânare câinii, rudele domestice ale lupului, îi pedepsesc prin mijloace extrem de violente, după care îi dau în tărbacă sau în jujeu. Tărbaca este o instalatie simplă, construită din două lemne înalte de trei-patru metri, înfipte în pământ si unite la vârf, unde se instalează un scripete. Capul câinelui pedepsit este băgat într -un lat al funiei trecute peste scripete. În timp ce câinele este ridicat spre vârful tărbacului, corpul se răsuceste. Când ajunge la scripete, câinele cade si o ia la fugă refugiindu-se în mosia satu1ui unde, după ce urlă câteva zile la vederea oamenilor, se întoarce istovit la casa lui. Câinii bătrâni, cei care au mai trăit această experientă, fug de acasă înainte de ziua Tărbacului. Prin această practică, aspru criticată astăzi de cei care luptă pentru dreptul anima1elor, sperau că alungă spiritul iernii patronat de lup, pentru a lăsa locul verii patronate de cal.Într-adevăr, a doua zi după Tărbacul Câinilor în calendarul popular începe o săptămână de sapte zile, numită Caii Lui Sântoader, herghelie divină condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderu1 cel schiop. Peste momentele semnificative ale comportamentului natural de reproducere al lupului au fost suprapuse importante sărbători si obiceiuri populare. La latitudinea geografica a României lupii se strâng în haite prin luna octombrie. Urmează o perioadă de hoinăreală si acomodare: colindă, atacă prada împreună, se împrietenesc si se aleg perechile reproducătoare. Peste aproximativ o lună de zile, la Filipii de Toamnă (14-21 noiembrie) încep împerecherile propriu-zise care, în raport de latitudinea si longitudinea geografică, se încheie la Filipii de iarnă (29- 31 ianuarie). După o perioadă de gestatie de 62-63 de zile, lupoaicele fată primăvara târziu, când găsesc pentru pui (cătei) carne fragedă de miel si ied. Pe timpul verii, lupii duc o viată fami1ială (lupu1, lupoaica căteii de lup). Toamna, la formarea haitei, noua generatie de lupi participă deja la atacarea si prinderea prăzii. Concentrarea sărbătorilor dedicate lupului la sfârsitul lunii noiembrie (Filipii de Toamnă, Ovidenia, Sântandrei) si începutul lunii decembrie (Mos Nicolae, Zilele Bubatului, Varvara) obiceiurile, actele rituale si practicile magice adăpostite de acestea formează un spectaculos scenariu ritual de înnoire a timpului calendaristic, probabil Anul Nou dacic care cuprinde, printre altele, moartea si renasterea simbolică a divinitătii (Bocetul Andreiului), ospetele nocturne (Noaptea Strigoilor, Păzitul Usturoiului) cu excese de mâncare, băutură si distractie care amintesc de orgiile antice, prepararea si consumarea alimentelor (Turta de Andrei) si băuturilor rituale (Covasa), credinta că acum se deschid mormintele si se întorc spiritele mortilor, vorbesc animalele, că se prind farmecele si vrăjitoriile, mai ales cele de aflare a ursitei etc. Sfinti patroni ai lupi1or 1. Filipii Fi1ipii, năprasnice personificări ale lupilor, sunt o haită divină a cărei căpetenie, Filipul cel Mare sau Filipul cel Schiop, sunt celebrati fie la Ovidenie (21 nov), fie la Sântandrei (30 nov.). În perioada de gestatie a lupilor, la Circovii de iarnă sau Miezul iernii pastorale (16-18 ianuarie), crescătorii de animale sărbătoreau o altă mare divinitate a acestora, Sânpetru de iarnă (16 ianuarie). În O1tenia si Muntenia de vest, zilele dedicate Filipilor de Toamnă, variabile ca număr de la zonă la zonă si, uneori, de la sat la sat, se mosteneau în linie maternă: tânăra nevastă primea ca zestre de la mama sa unul sau mai mu1ti Filipi, zile în luna noiembrie care urmau a fi celebrate prin severe interdictii de muncă. În noptile de Filipi se credea că lupoaicele căutau cu înversunare tăciuni aprinsi. Cele care nu reuseau să mănânce foc, simbol universal al masculinitătii si virilitătii, rămâneau sterpe un an de zile. Pentru a nu oferi vreo sansa lupoaicelor să găsească cărbuni aprinsi, să mănânce foc si să se înmultească peste măsură, femeile nu scoteau cenusa din vatră si nu împrumutau foc vecinilor în zilele de Filipi. Miezul sărbătorilor de înnoire a timpului calendaristic era considerat Sântandreiul. 2. Sântandrei Ziua de 30 noiembrie este dedicată astăzi Apostolului Andrei, cel care a predicat în primul secol după nasterea lui Iisus pe pământurile Daciei. El trebuie să se fi bucurat de mare respect, de vreme ce ziua lui de celebrare a înlocuit o importantă divinitate precrestină, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Prin analogie cu opozitia lui calendaristică, divinitatea Ca1, numită Călus, celebrat astăzi la Rusalii, divinitatea Lup poartă, în zilele lui de celebrare, nume tabu: Gădină sau Gădinet. Noaptea de Sântandrei (29/30 noiembrie) si ciclul de înnoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpenesti si cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice, păstrează numeroase urme precrestine. Până la începutul secolului al XX-lea se organizau în Co1inele Tutovei, în noaptea de Sântandrei, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefică a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfăsura petrecerea, înainte de lăsatul serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, când strigoii vii (oamenii care se nasc cu căită, cu coadă, o vertebră în plus, din legături incestuoase etc) îsi părăsesc trupurile fără stirea lor, iar strigoii morti ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor: pocesc si sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbatilor, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii si ursii etc. Strigoii vii, după ce părăseau corpul si casa iesind pe horn, se rostogoleau de trei ori si luau chip de o vietate, în special lup sau câine, încălecau pe melită, butoi, coadă de mătură si alergau să se întâlnească în locuri tainice, stiute numai de ei (răscruci de drumuri, movile, păduri neumb1ate, între hotare). Acolo redevin oameni si încep să se lupte cu 1imbile de la me1ite, cu coasele si secerele, cu ciomegele si îmblăciile până iese un singur învingător. Acesta va fi conducătorul lor pentru un an de zile. Îsi vindecă pe loc rănile si pleacă împăcati, înainte de miezul noptii, pe la lăcasele lor. În acest timp, petrecerea tinerilor în vatra satului, numită si Păzitul Usturoiului era în toi. Fetele aduceau câte trei căpătâni de usturoi, le puneau lao1altă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. Complet izolati de lumea din afară, stăpânită de fortele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau, glumeau, ca la un adevărat reve1ion. Amintim că această izbucnire de bucurie se desfăsura în chiar postul Nasterii Domnului (Postu1 Crăciunului). O băutură rituală ne1ipsită de la acest ospat preistoric era Covasa obtinută din făină de grâu amestecată cu făină de mei, în vremurile din urmă cu mălai de porumb, amestecate cu apă si preparată prin fierbere si fermentatie. Această băutură sacră, cu gust, du1ce-acrisor, se punea în ulcele de pământ si se împărtea în zilele dedicate lupilor (Filipi, Ovidenia, Sântandrei) pentru a feri oamenii si vitele de actiunea malefică a strigoilor. Dimineata, pe lumina zilei, tinerii ieseau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărtea usturoiu1 si, în mare vese1ie, se întorceau pe la casele lor.Începea un nou an. Usturoiu1 privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, si se folosea peste an ca leac pentru prinderea farmecelor si descântecelor etc. Ca la orice început de an, abundau practicile magice de aflare a ursitei, adică a viitorului sot. Fata de măritat prepară o “Turtucă de Andrei”, turtită subtire din făină de grâu, foarte sărată, coaptă pe plita sobei, si o mănâncă înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să-i aducă apa ca să-i potolească setea urma să o ceară de nevastă în cursul anului. Alte fete, după ce soseau acasă de la PăzituI Usturoiului, semănau câte un cătel de usturoi, pivegheat, într-un cocolos de aluat. După modul cum încoltea si crestea usturoiul semănat, se făceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era însă favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. Unii bătrâni, nestiutori de carte, dar “cititori” în stele, observau cerul în noaptea de Ovidenie sau de Sântandrei si noroceau anul, prevestind dacă va fi bogat sau sărac, ploios sau secetos, dacă va fi pace sau război etc. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat si astăzi. O practică extrem de interesantă, atestată în noaptea de Ovidenie, este arderea si vegherea unei lumânări lungi, făcută colac. Mărimea lumânării reprezintă, precum firele colorate ale Mărtisorului, măsura simbolică a anului calendaristic. O astfel de lumânare poate fi întâlnită astăzi în numeroase sate românesti la moartea omului. Ea este numită Măsura Mortului, Priveghetoare, Statul Mortului etc., si se confectionează din ceară de albine pe o ată de lungimea mortului si încolăcită invers acelor de ceasornic. Lumânarea este aprinsă si arde în anumite momente ale ceremonialului funerar si, apoi, putin câte putin, timp de 40 de zile cât se crede că mai zăboveste sufletul în lumea de aici. Arderea lumânărilor încolăcite în Noaptea Strigoilor sau la PăzituI Usturoiului si la moartea omului are aceeasi semnificatie: renasterea simbolică, printr-un rit funerar de incinerare a zeului mort. Amintim, în acest context, că la cei vechi, moartea si renasterea divinitătii adorate, si deci a timpului, anul cu care aceasta se confunda, era substituită de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om si chiar a unui obiect însufletit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii crestine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic, este obiceiul atestat la românii din Transnistria, numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confectionarea unei păpusi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, o asezau pe lavită (pat) ca pe un mort si o jeleau. Lipseste marele sacrificiu, jertfa rituală a anima1u1ui care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din traditiile care a migrat din toamnă, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstitiul de iarnă, să fi fost sacrificiul porcu1ui. De altfel, unul din numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, gădinet, în special la Filipi când începe pregătirea pentru împerechere, este purtat si de porcul tânăr, numit popular si godin, godinet. La sfârsitul lunii noiembrie si începutul lunii decembrie apar în calendarul popular, alături de Sântandrei, si alte divinităti ajunse la vârsta senectutii, a mortii si renasterii simbolice a timpu1ui. Cel mai cunoscut este Sânnicoară (6 decembrie), mare divinitate populară care face parte din generatia sfintilor-mosi, motiv pentru care este numit, mai a1es în sudu1 României, Mos Nicolae. Desi în hagiografia crestină Sfântul Nicolae, personaj real (episcop din Myra, mort probabil în anu 1342), apărător al dreptei credinte în Iisus, are, în cultura populară, atributii străine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpada care cade la începutul iernii, păzeste Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină si căldură, este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Drac, ajută văduvele, orfanii si fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor si salvează de la înec corăbierii, apără soldatii pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor. În noptile marilor sărbători, când se deschide cerul pentru o clipă, oamenii pot să-l vadă pe Mos Nicolae stând la Masa împărătească, în dreapta lui Dumnezeu. Într-o traditie relativ recentă, Mos Nicolae împarte, asemănător lui Mos Crăciun, daruri celor mici. Mai veche este însă traditia pedepsirii copii1or neascu1tători cu nuielusa lăsată în încăltările lor în noaptea de 5/6 decembrie. Ca sfânt, Mos Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele, decât cu recompensele. El pedepsea, conform traditiei crestine, pe cei care se abăteau de la dreapta credintă, lovindu-i cu nuiaua peste mâini. În această perioadă celebrată în vechime ca An Nou apare si o sfântă la vârsta senectutii, Varvara (4 decembrie). Sfânta Mare Mucenită Varvara din calendarul ortodox a devenit în calendarul popular o “sfântă” cu chip de femeie bătrână, patroană a bubatului (variolei) si a altor boli ale copilăriei care se manifestă în eruptii ale pielii. 3.Sânpetrul de Iarnă În noaptea de 15/16 ianuarie 1upii s-ar strânge 1a urlători (loc de trecere al lupilor), unde încep să cânte urlând, invocând divinitatea lor, Sânpetru de iarnă, să vină pentru a le împărti tainul (prada) pentru noul an. Acesta poposeste pe un cal alb si împarte fiecărui lup prada: un mie1, o oaie, o căprioară, un om etc. Nimic din ceea ce le-a promis stăpânul lor, nu scapă de coltul lupului. În ca1endaru1 popu1ar apar si a1te divinităti a1e lupului, precum Lucinu1 (18 octombrie), care nu fac parte din scenariul de înnoire a timpului la Anu1 Nou dacic. Lupul, în obiceiurile familiale 1. Mesager al mortii Moartea ca zeită, nu ca fenomen biologic, nu vine neanuntată. Lupul, în satele montane din judetul Vrancea (Câmpuri, Nereju), câine1e în celelalte zone ale României, sunt mesageri (prevestitori) obisnuiti ai mortii. De altfel, lupu1 si câinele îsi schimbă frecvent rolurile în cu1tura populară. Un exemplu este chiar obiceiul Tărbacul cânilor, amintit mai sus. Solii prevestitori ai mortii sunt animale domestice (caine1e) si sălbatice (lupul, ursul) si păsările de pradă (cucuveaua, bufnita) si de curte (găina). Ele transmit mesajul funest prin cântec: câine1e si lupu1 urlă, găina cântă cocoseste, cucuveaua, si bufnita cântă. Surprinzătoare ana1ogii între mesagerii zeului mortii Yama din panteonu1 indian (cucuvea dintre păsări si câine1e dintre animale) si zeitei mortii din panteonul românesc! În legendele si credintele populare urletul lupilor sunt rugăciuni adresate Sânpetrului de iarnă, Filipului cel Mare si Sântandreiu1ui, asa cum omul credincios îna1tă, la rându1 său, cântări divinitătii adorate. În biserică, templu, sinagogă si moschee adevăratii credinciosi înaltă rugări cântate divinitătii adorate. În acest sens, ni se par inspirate versurile unui cântec oltenesc: Rămăsei cu cântecul/Ca lupul cu urletul!. 2. Călăuză a sufletului În cântecele funerare de Zori, lupu1 e călăuză a sufletului omului pe drumurile încâlcite care separă lumea de aici de lumea de dincolo. De aceea, mortul e “sfătuit” la înmormântare să se lege prieten cu lupul. 3. Protector al sufletului omului Ca oricare altă mare divinitate, lupul îsi pedepseste sau îsi ajută credinciosii: sfâsie dracii, sperie sau alungă bolile copiilor etc. În Platforma Luncani, în imediata apropiere a cetătilor dacice din Muntii Orăstiei, primul alăptat al copilului se făcea printr-un aparat în formă de cerc, confectionat dintr-o falcă si piele de lup, numită gură de lup. Pe arii relativ extinse, copiii grav bolnavi erau botezati Lupu după un alt ritual decât cel crestin. Era un botez simplificat în care nu se spuneau rugăciunile obisnuite de alungare a Satanei: introducerea copilului de trei ori pe gura iei moasei si scoaterea acestuia pe la poale; înhumarea terapeutică a copilului (introducerea pe o gaură săpată în pământ si scoaterea printr-un mic canal, pe altă gaură) si altele. Indiferent de solutia adoptată, principiul “terapeutic” este acelasi: moartea simbolică a copilului bolnav prin iesirea sufletului pe o gură a adăpostului si renasterea copilului sănătos, prin intrarea lui pe altă gură. Cu acest prilej se abandona numele mortului si se acorda, după alt ritual decât botezul crestin, un nume de fiară (Lupul, Ursul) de care să se sperie boala si moartea. Frecventa în antroponomastica românească a numelor de Lupu, Ursu si derivatele lor, confirmă marea extensiune care a avut-o această practică magică în obiceiurile românesti de la nastere.

Sursa : http://www.daciajurnal.ro/

Lupul Alb

Sunt ivar catre celalalt taram
Cu trupul meu va voi deschide calea
In urma voastra eu o sa raman
O seara-albastra dintr-o blanda vale

Cu mana-ntinsa am cersit la porti
Un strop curat din sfanta nemurire
Eu, cel hulit si cel urat de toti
Am inflorit a voastra regasire

R: Ma veti simti alaturea de voi
Un strop de timp invesmantat de soarta
Veti pomeni de vremea de apoi
De lupul alb ce v-a trecut de poarte

Veti trece peste mine ca pe drum
Cu ochii-n steaua ce-a de mine-adusa
Veti fi departe-n zarile de fum
Eu voi dormi sub tarina supusa

In viitor in seri tarzii, cuminti
Trecuti de val si mangaiati de stele
Cand pruncii-or fi deja batrani parinti
Si-or bea razand, la munti, visele mele..

* Părintele Ghelasie de la Frasinei care a   circulat  printre sihastrii din Muntii Carpati,  spunea ca ultimul preot al cultului zamolxian l-a cunoscut pe Mantuitor si apoi pe Apostolul Andrei. Intr-o carte dedicata ”Mosului din Carpati”, Pustnicul Neofit, din Rameti, in Muntii Apuseni, invoca o “taina” pastrata in ciuda piedicilor si scrie despre “memorii ce nu se sterg, care reapar tocmai cand se considera ca s-au pierdut”, amintiri despre continuitatea “duhului de traire in acest specific de caracter carpatin”. Taina despre trecerea dacilor la crestinism a fost pastrata si transmisa de la un pustnic la altul. *

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.